Profilul artei engleze

Întrebarea cea mai grea căreia un foarte cunoscut istoric englez mărturisea că se simte obligat să-i dea un răspuns era formulată astfel: „Unde se cuvine să mă opresc, de vreme ce istoria se desfăşoară continuu, pe când cartea trebuie să aibă undeva un sfârşit?”.

A.L.Marton în lucrarea A People’s History of England, apărută la Berlin în anul 1974, avea impresia că acestei întrebări istoricii artei engleze îi adaugă alta la fel de grea: De unde să înceapă? De fapt, foarte mulţi istorici ale artei engleze considerau că punctul de pornire al investigaţiei s-ar afla undeva, către începutul Renaşterii, adică în epoca Tudorilor, şi că Evul Mediu nu poate fi invocat decât în treacăt pentru ceea ce a lăsat moştenire vremurilor mai noi. Chiar şi editorii monumentalei Istorii a artei engleze, tipărită de Universitatea Oxford, cuprind într-un singur volum întreaga evoluţie anterioară anului 871 e.n.

Spre deosebire de istoricii de artă din alte ţări, specialiştii englezi susţin ideea că Antichitatea este un domeniu ce aparţine mai mult arheologiei şi că nu are decât puţine puncte comune cu ceea ce se va numi cultură engleză. Fireşte, nu ne găsim în faţa unui punct de vedere cu totul nou. Rare erau, de exemplu, istoriile artei franceze care cuprindeau şi monumentele galilor, iar etruscii au fost trataţi de cele mai multe ori în alte volume decât cele consacrate artei italiene.

Dificultăţile sunt, negreşit, reale şi asta pentru că ele sunt sporite de interpretările contradictorii ale realităţilor scoase la lumină de săpăturile întreprinse de specialiştii în culturile arhaice, anterioare invaziei celţilor de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.e.n. Înlăturarea prejudecăţilor ce au format, secole de-a rândul, imaginea celor dintâi locuitori ai Insulelor Britanice nu este deloc uşoară. Este adevărat că nu mai este acceptată viziunea romantică potrivit căreia Anglia milenilor al III-lea şi al II-lea era un arhipelag aproape necunoscut europenilor de pe continent, o lume învăluită în ceţuri ale cărei contururi erau atât de vagi încât şi cei mai pricepuţi geografi ai Antichităţii au renunţat să le deseneze.

Au devenit tot mai numeroase dovezile că aceste insule făceau parte din Europa, că ele nu reprezentau un teritoriu plasat undeva, dincolo de graniţele lumii de atunci. Şi că, în consecinţă, semnele civilizaţiei străvechi descoperite pe pământul Angliei se cuvin puse în legătură cu cele de pe continent. Era, oare, Anglia un spaţiu pustiu ce avea să capete viaţă numai datorită invaziilor succesive ale unor populaţii venite, probabil, dinspre sud şi dinspre est?

De răspunsul la această întrebare depinde, negreşit, formularea unor teorii coerente privitoare la raportul dintre originalitatea formelor de cultură din Anglia de astăzi şi apartenenţa lor la un fond european comun.

Comparată cu alte civilizaţii ce stârnesc şi astăzi uimire, pentru că originea lor este încă insuficient (sau deloc) explicată, a incaşilor, egiptenilor, mineenilor şi mayaşilor, civilizaţia celtică este privită ca unul dintre marile mistere ale lumii vechi.

Teoria  “pământului deşert” pe care l-ar fi reprezentat Anglia mileniilor de dinaintea erei noastre a favorizat, în multe cazuri, dezvoltarea unei adevărate doctrine a influenţelor, menite să explice tot ceea ce altfel ar părea inexplicabil. Ea a fost aplicată ori de câte ori istoricii culturii engleze au fost derutaţi de aspectul discontinuu al obiectului cercetărilor lor. Aşa se face, de exemplu, că obârşiile picturii renascentiste din Anglia au fost, în trecut, identificate cu o sinteză între naivele portrete ale unor artişti localnici şi copleşitoarea influenţă excercitată de creaţia lui Hans Holbein (mai târziu, şi a lui Van Dyck), în general de artişti chemaţi aici de puternicii şi orgolioşii amatori de fast.

S-ar fi cuvenit, desigur, ca aceşti istorici de artă să înţeleagă mai exact fenomenul discontinuităţii caracteristic şi pentru alte domenii ale culturii din Anglia. El este, spre exemplu, foarte evident în literatura Renaşterii engleze, după ce, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, poezia lui Chaucer anticipa în multe privinţe, într-o tonalitate convingătoare, cu un ascuţit simţ al culorii, cu mare vocaţie portretistică, sfârşitul epocii medievale, a urmat un secol al XV-lea în care semnele prevestitoare ale Renaşterii s-au estompat şi convenţiile poetice ale Evului Mediu s-au afirmat din nou cu o surprinzătoare putere. Abia pe la mijlocul secolului al XVI-lea formele renascentiste aveau să capete din nou contur şi să aşeze Anglia pe harta intelectuală a Renaşterii europene.

În Europa, sculptura a ocupat un loc de importanţă secundară, în comparaţie cu pictura, ca mediu al exprimării “marii” arte încă de la moartea sculptorului italian Bernini, în 1680. În Anglia, sculptura a jucat un rol încă şi mai puţin important decât pe continent, aspect punctat foarte bine de către istoricii de artă.

Aşa se face că, pornind de la premisa (fără îndoială adevărată) că sculptura Angliei din lunga perioadă cuprinsă între sfârşitul Evului Mediu şi secolul al XX-lea “a jucat un rol puţin important” în definirea profilului artei engleze, au fost lăsate deoparte unele semne caracteristice ale modificării climatului cultural al începutului de Renaştere, cum ar fi apariţia abundentei ornamentaţii cioplite în piatră la clădirile ce păstrau, la sfârşitul secolului al XVI-lea, severa înfăţişare a arhitecturii de influenţă olandeză. Tocmai eclectismul decoraţiei în sculptură, urmând sugestii venite deopotrivă din Italia, din Franţa şi din Ţările de Jos, dă în bună parte măsura schimbării gustului la acea răspântie de epoci.   

Dan Grigorescu, Arta engleză, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1989

 Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.