Întrebarea cea mai grea căreia un foarte cunoscut istoric
englez mărturisea că se simte obligat să-i dea un răspuns era formulată astfel:
„Unde se cuvine să mă opresc, de vreme ce
istoria se desfăşoară continuu, pe când cartea trebuie să aibă undeva un
sfârşit?”.
A.L.Marton în lucrarea A People’s History of England, apărută la Berlin în anul 1974, avea
impresia că acestei întrebări istoricii artei engleze îi adaugă alta la fel de
grea: De unde să înceapă? De fapt,
foarte mulţi istorici ale artei engleze considerau că punctul de pornire al
investigaţiei s-ar afla undeva, către începutul Renaşterii, adică în epoca
Tudorilor, şi că Evul Mediu nu poate fi invocat decât în treacăt pentru ceea ce
a lăsat moştenire vremurilor mai noi. Chiar şi editorii monumentalei Istorii a
artei engleze, tipărită de Universitatea Oxford, cuprind într-un singur volum
întreaga evoluţie anterioară anului 871 e.n.
Spre deosebire de istoricii de artă din alte ţări,
specialiştii englezi susţin ideea că Antichitatea este un domeniu ce aparţine
mai mult arheologiei şi că nu are decât puţine puncte comune cu ceea ce se va
numi cultură engleză. Fireşte, nu ne găsim în faţa unui punct de vedere cu totul
nou. Rare erau, de exemplu, istoriile artei franceze care cuprindeau şi
monumentele galilor, iar etruscii au fost trataţi de cele mai multe ori în alte
volume decât cele consacrate artei italiene.
Dificultăţile sunt, negreşit, reale şi asta pentru că ele
sunt sporite de interpretările contradictorii ale realităţilor scoase la lumină
de săpăturile întreprinse de specialiştii în culturile arhaice, anterioare
invaziei celţilor de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.e.n. Înlăturarea
prejudecăţilor ce au format, secole de-a rândul, imaginea celor dintâi
locuitori ai Insulelor Britanice nu este deloc uşoară. Este adevărat că nu mai
este acceptată viziunea romantică potrivit căreia Anglia milenilor al III-lea
şi al II-lea era un arhipelag aproape necunoscut europenilor de pe continent, o
lume învăluită în ceţuri ale cărei contururi erau atât de vagi încât şi cei mai
pricepuţi geografi ai Antichităţii au renunţat să le deseneze.
Au devenit tot mai numeroase dovezile că aceste insule
făceau parte din Europa, că ele nu reprezentau un teritoriu plasat undeva,
dincolo de graniţele lumii de atunci. Şi că, în consecinţă, semnele
civilizaţiei străvechi descoperite pe pământul Angliei se cuvin puse în
legătură cu cele de pe continent. Era, oare, Anglia un spaţiu pustiu ce avea să
capete viaţă numai datorită invaziilor succesive ale unor populaţii venite,
probabil, dinspre sud şi dinspre est?
De răspunsul la această întrebare depinde, negreşit,
formularea unor teorii coerente privitoare la raportul dintre originalitatea
formelor de cultură din Anglia de astăzi şi apartenenţa lor la un fond european
comun.
Comparată cu alte civilizaţii ce stârnesc şi astăzi
uimire, pentru că originea lor este încă insuficient (sau deloc) explicată, a
incaşilor, egiptenilor, mineenilor şi mayaşilor, civilizaţia celtică este
privită ca unul dintre marile mistere ale lumii vechi.
Teoria “pământului
deşert” pe care l-ar fi reprezentat Anglia mileniilor de dinaintea erei noastre
a favorizat, în multe cazuri, dezvoltarea unei adevărate doctrine a
influenţelor, menite să explice tot ceea ce altfel ar părea inexplicabil. Ea a
fost aplicată ori de câte ori istoricii culturii engleze au fost derutaţi de
aspectul discontinuu al obiectului cercetărilor lor. Aşa se face, de exemplu,
că obârşiile picturii renascentiste din Anglia au fost, în trecut, identificate
cu o sinteză între naivele portrete ale unor artişti localnici şi copleşitoarea
influenţă excercitată de creaţia lui Hans Holbein (mai târziu, şi a lui Van
Dyck), în general de artişti chemaţi aici de puternicii şi orgolioşii amatori
de fast.
S-ar fi cuvenit, desigur, ca aceşti istorici de artă să
înţeleagă mai exact fenomenul discontinuităţii caracteristic şi pentru alte
domenii ale culturii din Anglia. El este, spre exemplu, foarte evident în
literatura Renaşterii engleze, după ce, în cea de-a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, poezia lui Chaucer anticipa în multe privinţe, într-o tonalitate
convingătoare, cu un ascuţit simţ al culorii, cu mare vocaţie portretistică,
sfârşitul epocii medievale, a urmat un secol al XV-lea în care semnele
prevestitoare ale Renaşterii s-au estompat şi convenţiile poetice ale Evului
Mediu s-au afirmat din nou cu o surprinzătoare putere. Abia pe la mijlocul
secolului al XVI-lea formele renascentiste aveau să capete din nou contur şi să
aşeze Anglia pe harta intelectuală a Renaşterii europene.
În Europa, sculptura a ocupat un loc de importanţă
secundară, în comparaţie cu pictura, ca mediu al exprimării “marii” arte încă
de la moartea sculptorului italian Bernini, în 1680. În Anglia, sculptura a
jucat un rol încă şi mai puţin important decât pe continent, aspect punctat
foarte bine de către istoricii de artă.
Aşa se face că, pornind de la premisa (fără îndoială
adevărată) că sculptura Angliei din lunga perioadă cuprinsă între sfârşitul
Evului Mediu şi secolul al XX-lea “a jucat un rol puţin important” în definirea
profilului artei engleze, au fost lăsate deoparte unele semne caracteristice
ale modificării climatului cultural al începutului de Renaştere, cum ar fi
apariţia abundentei ornamentaţii cioplite în piatră la clădirile ce păstrau, la
sfârşitul secolului al XVI-lea, severa înfăţişare a arhitecturii de influenţă
olandeză. Tocmai eclectismul decoraţiei în sculptură, urmând sugestii venite
deopotrivă din Italia, din Franţa şi din Ţările de Jos, dă în bună parte măsura
schimbării gustului la acea răspântie de epoci.
Dan Grigorescu, Arta engleză, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1989
1 comentarii:
Foarte ajutator articolul!!!
Trimiteți un comentariu
Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?