Germania în epoca wilhelmiană

De la războiul din 1871 până la cel din 1914, elementul fundamental al puterii Reichului a fost, pe lângă creşterea populaţiei sale de la 41 la 67 de milioane, dezvoltarea industriei, comparabilă în mai multe privinţe cu cea a Statelor Unite. Epoca Bismarck fusese deja marcată de un progres considerabil al industriei, care, în ciuda crizei survenite în 1873 şi a unei anumite stagnări ce se prelungise până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, depăşise cu mult agricultura.

Marcată de crize scurte în 1893, 1901, 1903 şi 1913, înflorirea industriei îşi atinsese apogeul sub Wilhelm al II-lea. Acest avânt are explicaţii multiple: în primul rând bogăţia minieră a subsolului; apoi legătura strânsă dintre ştiinţă şi industrie, care a făcut posibilă dotarea fiecărei uzine cu laboratoare importante; îndrăzneala şi vederile înaintate ale unui patriotism ambiţios, realizând cele mai remarcabile tipuri de concentrare orizontală şi vericală; dezvoltarea Konzern-urilor şi a cartelurilor; utilizarea unui corp de comis-voiajori care cunoşteau foarte bine gusturile şi nevoile clientelei străine; fuziunea stabilă între industrie şi marile bănci; în fine, rolul statului, care, prin înţelegerea dintre autorităţi şi iniţiativa privată, intervenea masiv în organizarea ştiinţifică şi raţionalizarea producţiei.

În timpul erei wilhelmiene, exportatorii germani au avut succese deosebite pe piaţă şi au înlocuit uneori vechile puteri industriale, prin dumping (vinderea produselor sub preţul pieţei, pentru distrugerea concurenţei).

Germania a lăsat multor obsevatori impresia unei ţări care s-a îmbogăţit prea repede, iar burghezia, care a profitat de această expansiune, a fost definită ca o clasă lipsită de un stil de viaţă, fără o gândire novatoare, fără tradiţie filosofică şi politică. Este un adevăr faptul că grupurile de presiune au avut o influenţă determinantă asupra partidelor politice, scoţând burghezia intelectuală (Bildugsburgertum) din viaţa politică: elementele conservatoare au fost legate de Bund der Landwirte (Uniunea fermierilor), iar liberalii, de ligile industriale (Zentralverband deutscher Industriellen, Bund der Industriellen).

Proletariatul german a fost şi el antrenat în această enormă muncă de înregimentare. Într-adevăr, el nu era foarte sărac în totalitatea lui, dar tocmai această bunăstare relativă îl făcea să fie conştient de diferenţa din ce în ce mai mare dintre bogaţi şi săraci.

                    LD