Rolul lui Bismarck în istoria Germaniei

“Cancelarul de fier” a considerat că burghezia germană era incapabilă, prin propriile forţe, să realizeze unitatea. De aceea el a persistat în tradiţia Hohenzollernilor şi a realizat unitatea prin grandoarea monarhiei prusace, slujită de birocraţia şi armata sa.

Cu toate acestea, în pofida conservatorismului extrem al opiniilor sale, el a trebuit, foarte de timpuriu, să înţeleagă aspiraţiile epocii sale şi să le transpună în forme care să corespundă evoluţiei istorice a Germaniei; sensibilitatea la realităţile lumii moderne i-a influenţat în modul cel mai profund opera (L. Gall). În afacerile publice, ca şi în viaţa sa particulară, mulţumită în special bancherului israelit Bleichröder (unul din cei mai importanţi bancheri germani), cunoştea foarte bine valoarea banilor (F. Stern). A crezut de cuvinţă că nu trebuie să lase burghezia în afara acestei evoluţii, mai ales că liberalismul său economic şi naţional era în deplină concordanţă cu monarhia autoritară, ale cărei câteva elemente influente susţinuseră, încă din 1862, formarea Micii Germanii sub semnul liberului schimb şi, în consecinţă, excluderea Austriei din corpul germanic. El a fondat această burghezie modernă în tradiţia disciplinară a Prusiei, burghezia care-i furniza spiritul întreprinzător şi puterea de a înfăptui ceva. Începând cu anul 1866 marea burghezie, organizată într-un nou partid, Partidul Naţional Liberal, a fost cea care l-a susţinut pe Bismarck. Oameni precum Simson, fost preşedinte al Parlamentului de la Frankfurt, Twesten, deputat al opoziţiei în Camera pusacă şi istoricul Sybel îşi susţineau acum cancelarul învingător: un semn că burghezia, sacrificându-şi aspiraţiile liberale, s-a raliat noului Reich. Alături de aristocraţie care continua să-şi promoveze oamenii în armată şi în înalta birocraţie, ea a devenit acea clasă conducătoare în folosul căreia funcţiona puternicul organism politic creat de Bismarck. Totodată, tindea să se “feudalizeze”, pătrunzând prin căsătorii şi serviciul militar în rândurile nobilimii, căreia îi adoptase moravurile şi starea de spirit.

Astfel, hegemonia prusacă apare, după 1871, ca o necesitate ineluctabilă: inteligenţa germană a capitulat în faţa ei. După Sadowa şi Sedan, ea nu numai că acceptă victoria prusianismului, dar caută să discearnă o filosofie şi s-o impună în gândirea germană. Aceasta a fost preocuparea lui Treitschke, care a predat douăzeci de ani în Universitatea din Berlin şi ale cărui opere sunt concepute pentru a glorifica politica lui Bismarck. El face apologia raţiunii de stat, a sacrificiului liber consimţit al fiecărui individ în faţa puterii colective, a războiului ca şcoală a naţiunilor. Se observă clar o amară ironie la adresa liberalismului occidental şi a viselor unei organizaţii internaţionale a păcii. Politica sa, publicată în 1899, se poate rezuma prin această formulă: “Dreptul este politica puterii bine înţeleasă”.