Lumea nu este decât un desen

Pictura şi sculptura s-au născut deodată şi au fost născocite amândouă de mintea omenească pentru acelaşi scop şi efect. Dumnezeu a fost şi pictor şi sculptor, el care a făcut cu mâna lui toate câte se află pe lume, dându-le contur desăvârşit, culori minunate şi proporţii fără cusur. Pentru că lumea nu este decât un desen.

Pledoarie în favoarea picturii

Sculptorul nu închipuie niciodată lucrul pe care-l are de făcut mergând pe calea firească, pictorul în schimb, când închipuie o figură, începe din miezul ei, precum ne învaţă natura prin propria ei rânduială, pornind de la lucrurile simple pentru a ajunge la cele complicate. Este principiul clasic formulat de Aristotel în Fizica. El porneşte de la schelet, după legile anatomiei, pe urmă îl îmbracă în carne, desenându-i venele, încheieturile şi mădularele, pentru a desăvârşi apoi figura prin felurite mijloace.

Subiectiv şi nu obiectiv

Se poate spune că inferioritatea sculpturii faţă de pictură poate fi măsurată după deosebirea dintre artă şi natură; pietrarul nu porneşte dinăuntrul figurii, ci de la faţa pietrei, în care tot taie şi ciopleşte până când iese figura dorită. Ca atare pictorii adaugă, iar ei scot.

Puteţi să vă închipuiţi un sculptor care să se facă pictor fără a folosi culorile? Nu. Pe când un pictor se poate face foarte bine şi sculptor.

Este evident doar un punct de vedere, subţire gândit şi poate amatoresc. La o asemenea manieră de a vedea lucrurile, un sculptor îţi poate răspunde astfel: “Noi redăm relieful, bucurând nu numai văzul, ci şi pipăitul”. Sculptorii care consideră că relieful este un argument în spijinul lor sunt nişte neghiobi. Pictorii dau relief figurilor, deşi acestea sunt zugrăvite pe o suprafaţă dreaptă şi netedă, iar prin dibăcia deprinsă după natură le fac să pară în relief de-ţi fură ochii. Sculptorii însă întruchipează figura în piatră, care are prin ea însăşi relief şi cum acesta e dat de la natură, nu mai trebuie şi nici nu poate fi făurit de artă. (Fabio).

Sculptorii susţin că sunt nevoiţi să lucreze fără greşeală, căci de-ar scoate fie şi o aşchie mai mult decât trebuie, figura nu se mai poate drege sau întregi. În privinţa asta, un maestru adevărat cunoaşte bine alcătuirea pietrei şi o lucrează cu atâta grijă şi gingăşie, încât nu ciopleşte nicio fărâmă mai mult decât trebuie. Iar dacă se întâmplă totuşi, cine ştie cum, să se spargă, atunci se pot ajuta cu stucurile folosite de ei (metodă criticată de Sangello şi Vasari).

Dacă se întâmplă ca statuia să rămână fără cap sau fără un braţ, ai putea învinui sculptorul pentru asta? De bună seamă că nu, căci de vină a fost piatra, iar ciuntirea statuii n-o să ştirbească nimic din lauda sculptorului. Dar dacă într-o pictură se strică fie chipul, fie vreo altă parte, cine o mai poate face la loc? Nici chiar toţi pictorii şi sculptorii laolaltă, pentru că se va cunoaşte întotdeauna ce a fost refăcut. Cine ar putea să despartă omul de pictor, de vreme ce pictorul este şi el tot un om? 

La urma urmelor, dacă arta s-ar lăsa pătrunsă de oricine, nu m-aş da în lături să mă înham la jugul răbdării pentru a mă vedea înzestrat cu darurile ei. Se întâmplă pentru că intelectul nostru e stăvilit de imperfecţiunea trupească, aşa încât ajungem în pragul morţii mai curând decât la capătul învăţăturii.


         LD