Immanuel Kant şi progresul existenţei umane

Ca şi marchizul de Sade, Immanuel Kant considera că nu existau niciun fel de legi naturale care să orienteze cursul existenţei omeneşti. Totuşi, pentru Kant omenirea abandonată de natură avea capacitatea necesară ca să-şi ia în mână propriul destin, progresând către cea mai avansată ordine socială şi morală.

Astfel, Kant nega principiul de bază al Iluminismului, potrivit căruia natura era guvernată de legi aplicabile în viaţa omenească; în schimb, el îşi păstra încrederea în raţiune şi progres. Într-adevăr, Kant presupunea că omenirea este capabilă să lupte împotriva impulsurilor naturale şi să descopere calea spre perfecţiunea socială şi individuală. După opinia sa, cunoştinţele şi profunzimea morală existente în toate fiinţele umane făceau posibil un asemenea progres.

Kant şi-a expus epistemologia sau teoria cunoaşterii în lucrarea Critica raţiunii pure (1781) care reflecta concepţia sa despre marele potenţial al spiritului, despre puterea acestuia de a concepe planuri pentru perfecţionarea fiinţei umane. Omul care gândeşte, afirma el, poate acumula cunoştinţe nu numai prin experienţă directă în natură, ci prin recunoaşterea adevărurilor raţionale universale. Oamenii îşi însuşesc anumite aspecte ale cunoaşterii pur şi simplu datorită unor caracteristici ale spiritului uman. De exemplu, ei sunt capabili să tragă concluzii despre modul în care se petrec evenimentele chiar şi fără un contact direct cu cauzele lor. De asemenea, mintea omenească poate imagina o nouă ordine socială, care n-a mai existat până atunci. Astfel de capacităţi spirituale condiţionează în bună măsură progresul existenţei umane.

                 LD