Etica kantiană

Kant şi-a bazat epistemologia pe un postulat căruia există un anume tip de cunoaştere etern valabil pentru toată lumea. În Critica raţiunii pure (1781), Kant făcea referiri la o etică sau la un sistem de precepte morale de asemenea universale. Toate fiinţele raţionale, susţinea el, sunt capabile să identifice şi să accepte aceste principii morale globale, întocmai cum acceptă cunoaşterea bazată pe raţiune.

Posedând o moralitate inerentă (simţul binelui şi al răului), omenirea este, în acelaşi timp, înzestrată şi cu liber arbitru. Întrucât adevărurile universale şi moralitatea există, întrucât gândirea raţională are capacitatea de a valida aceste adevăruri universale, întrucât oamenii sunt capabili să discearnă binele, înseamnă că omenirea deţine toate datele necesare pentru dezvoltarea celei mai perfecte societăţi la care visa Iluminismul.

Noua ordine socială preconizată de Kant era o lume a libertăţii şi autoguvernării. Caracteristicile universale ale umanităţii fac ca acesta să fie sistemul ideal pentru ea. Kant anticipa că o omenire raţională şi emancipată poate instaura chiar pacea universală.

Deşi a sprijinit cu fervoare ideea de raţiune umană, totuşi Kant condamna natura, pe care chiar, Kant a prefigurat un nou mod de gândire, de care, în mod paradoxal, următoarea generaţie de teoreticieni se va servi tocmai spre a nega supremaţia raţiunii.

Scăderea încrederii intelectualilor în dogmele Iluminismului nu însemna nicidecum că principiile acestei mişcări încetaseră să influenţeze Europa. În anii următori, concepţia iluministă avea să-şi pună pecetea asupra vieţii intelectuale occidentale. Mai mult decât atât, aceste idei au continuat să influenţeze atitudinile şi comportamentul societăţilor din Europa şi din afara ei.

            LD