Jean Jacques Rousseau şi visul unei societăţi cu adevărat libere

Considerat de câţiva conducători din secolul al XVIII-lea, mai ales de către reprezentanţii Vechiului Regim, drept emblema revoluţiei violente, Jean Jacques Rousseau (1712-1778)  a fost, în opinia mea, cel mai luminat filosof al epocii sale.

Ideile sale se disting prin anumite particularităţi. Teoriile lui reflectau multe precepte fundamentale ale Iluminismului, însă modul de percepere a implicaţiilor logice ale acestora era cu desăvârşire nou. El avea în vedere o societate bazată pe egalitate.

Pe lângă critica atotcuprinzătoare a societăţii şi culturii, ca un philosophe laic şi raţional, el s-a deosebit de majoritatea contemporanilor săi prin accentul pus pe ideea potrivit căreia descoperirea adevărului presupune raţiune şi sentiment.

Credea că fără senzaţia de confort psihic pe care o inducea demersul logic nu putea începe nicio căutare intelectuală demnă de acest nume.

Rousseau ajunsese la concluzia că principala cauză a dezacordului dintre societate şi firea omenească era proprietatea privată.

La origini, spunea el, pământul pe care trăiau oamenii nu a aparţinut cuiva anume. Atunci când individul şi-a apropiat ceva pentru prima oară, lăcomia a devenit principalul element care a influenţat relaţiile interumane. A început lupta pentru superioritatea materială. Concomitent, s-a redus disponibilitatea individului faţă de nevoia inerentă de iubire şi prietenie. În secolul al XVIII-lea omenirea a evoluat în direcţia edificării unei societăţi construite de cei bogaţi cu scopul de a-şi păstra şi justifica poziţia. O asemenea orânduire îngreuna relaţiile bazate pe grija pentru aproape. În condiţiile îndepărtării de natură, bogaţii şi săracii sufereau în mod egal din cauza lipsei de iubire şi prietenie. În plus, masele sărăcite îndurau chinul oprimării, ducând o existenţă lipsită de libertate.

Rousseau respingea cunoscuta idee iluministă de libertate prin instituirea unui grup de legi constituţionale, menite să protejeze drepturile naturale la viaţă, libertate şi proprietate. El suţinea mai curând formarea unei societăţi în armonie cu trăsăturile universal-umane. Aceste caracteristici, afirma el, includeau instinctul de conservare, capacitatea de a înţelege suferinţa celorlalţi şi o intuiţie firească de a realiza binele comun.

Omenirea avea nevoie şi dispunea de capacitatea de a instaura un sistem în care puterea comună a cetăţenilor să confere libertatea de acţiune în baza instinctelor naturale universale. O asemenea societate ar proteja persoana şi proprietatea fiecărui individ. Ea putea exista în măsura în care membrii ei cedau voluntar anumite prerogative individuale, contribuind într-un fel sau altul la conducerea societăţii. Cu alte cuvinte, se încheia un contract social între cetăţeni cu drepturi egale, în locul unui contract între conducător şi cetăţeni.

Contractul social constituia un plan pentru o reformă totală a societăţii.