Rolul vikingilor în istoria Americii

Astăzi ştim că primii europeni care au ajuns în Lumea Nouă n-au fost spaniolii – respectiv Columb cu mica lui flotilă; cu cinci veacuri mai înainte, normanzii (vikingii) au străbătut mările ceţoase de la miazănoapte acostând în Groenlanda, apoi pe coasta Americii de Nord. Se pune întrebarea firească dacă amiralul a avut prilejul să ia cunoştinţă, în vreun fel, de această spectaculoasă performanţă a dibacilor navigatori nordici.

Ideea că dincolo de Atlantic se aflau ţinuturi locuite (poate India?) era foarte veche. Naturalistul roman Pliniu relata, cu cincisprezece veacuri înainte de Columb, despre oameni ciudaţi care ar fi naufragiat pe coastele Galiei (Franţei de astăzi). De asemenea, valurile oceanului aruncau la mal tot felul de produse (în special lemne de esenţe necunoscute în Lumea Veche).

Începând cu secolul al XV-lea, asemenea ştiri devin mai frecvente: pe una din insulele Azore, de pildă, naufragiase o ambarcaţie cu oameni dintr-un neam necunoscut, care n-au putut fi însă interogaţi deoarece muriseră de sete şi epuizare. La acestea se adăugau diferite legende cu largă circulaţie în perioada medievală, cum sunt cele despre Insula Sf. Brandan, descoperită de un călugăr irlandez, sau despre Antilia, insulă pe care şapte înalţi prelaţi spanioli, fugind de persecuţiile maurilor, au întemeiat şapte cetăţi înfloritoare...

Arta de a întocmi hărţi, foarte veche, a precedat probabil, la multe popoare chiar apariţia scrierii. Tradiţia atribuie lui Alexandru cel Mare alcătuirea primei hărţi, iar prima referire cronologică dintr-un text aparţine lui Herodot. Până în secolul al XV-lea cea mai răspândită lucrare cartografică a fost celebrul atlas catalan din 1375 şi care a fost ulterior completat cu noi rute maritime în 1512.

În mlaştina de la Nydam (Norvegia) a fost găsită o navă datând probabil din jurul anului 350 e.n. Era construită din lemn de stejar, lungă de douăzeci şi patru de metri şi lată de trei metri şi jumătate. Nu folosea pânze, nu avea punte, băncile vâslaşilor erau mobile, iar vâslele erau aşezate în nişte furci. Mobilitatea băncilor reducea mult efortul pe care-l depuneau vâslaşii, iar furcile în care se sprijineau vâslele contribuiau la creşterea vitezei şi uşurau operaţiile de manevrare. Informaţiile despre această călătorie ne sunt transmise de scrierile islandezului Snorri Sturlesson (Sturluson, 1178-1241), istoric, cronicar şi poet. Snorri ne-a lăsat o culegere de biografii ale regilor Norvegiei, un amplu poem (Hattatal) şi o culegere de legende (sagas). După profesorul J. R. Enterline, normanzii ar fi descoperit pasajul de nord-vest adică trecerea arctică din Atlantic în Pacific, pe care John Cabot, fraţii Cortereal, Frobisher, Davis şi mulţi alţii o vor căuta zadarnic şi pe care o va parcurge, abia în 1903-1906, Ronald Amundsen.

Vizitaţi şi pagina blogului de pe Facebook şi daţi un Like.

                
                         LD