Împărţirea timpului la romani

Romanii distingeau la început limitele zilei (dies) şi ale nopţii (nox) prin alternarea luminii şi a întunericului. Ziua cuprindea intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul soarelui, iar noaptea invers, de la apusul până la răsăritul soarelui. Aceasta era diviziunea naturală între zi şi noapte. Mai târziu, în locul acesteia au adoptat o altă împărţire, după care ziua cuprindea în realitate şi noaptea, dar împărţită în două jumătăţi, adică ziua se socotea de la miezul nopţii precedente până la miezul nopţii următoare. Aceasta era ziua civilă, spre deosebire de prima, care era ziua naturală.

Ziua naturală avea la început numai două limite extreme, adică răsăritul (ortus) şi apusul (occasus) soarelui. Mai târziu, probabil spre sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n., s-a putut stabili, cu ajutorul unor mijloace primitive, momentul când soarele se afla la zenit, pe meridian, adică mijlocul zilei (meridies); în funcţie de acest moment s-a împărţit ziua în două părţi egale: înainte de amiază şi după-amiază. 

Din timpul războiului cu Pyrrhus (280-275) datează împărţirea fiecărei jumătăţi de zi în câte două subdiviziuni: dimineaţa (mane), înainte de amiază (ante meridiem), pentru prima jumătate, urmează după amiază (de meridie) şi seara (suprema) pentru cea de-a doua.

Ziua civilă se subdiviza în unităţi mai numeroase, dar de durată mai scurtă în raport cu cea naturală şi anume ea se împărţea în 24 de ore. Dar această diviziune în ore nu s-a putut face decât după introducerea calendarului solar (solarium) şi a ceasornicului cu apă (horologium ex aqua). 

În anul 263 î.e.n., a fost instalat în Forul roman primul cadran solar; dar, dat fiind că el funcţionase până atunci la Catana, în Sicilia, de unde a fost luat ca pradă de război la începutul primului război punic, indicaţiile date de acesta erau corespunzătoare pentru o altă latitudine, care pentru Roma nu se potrivea. De-abia un secol mai târziu, în anul 164 î.e.n., a fost adus din Grecia un cadran solar special construit pentru latitudinea Romei, aşa încât acum indicarea timpului era mai puţin imprecisă decât înainte. Deoarece cadranul solar furniza date numai pe timp cu soare, pentru măsurarea timpului şi în zilele cu ceaţă şi în timpul nopţii, în anul 159 el a fost dublat de un ceasornic cu apă.

În scurtă vreme cadranele solare şi ceasornicele cu apă au cunoscut o largă răspândire în Republica Romană. În Roma Imperială ceasornicele cu apă erau la modă; prezenţa lor în casele particularilor constituia nu numai un semn de bunăstare materială, ci şi de distincţie. Toţi cei care doreau să fie consideraţi din „lumea bună” făceau tot posibilul să aibă în casă un astfel de măsurător al timpului.

Petroniu ne spune că cei bogaţi îşi permiteau chiar şi două ceasornice, pe care le instalau în diferite zone ale palatului. Existau în sala de ospeţe, în unele palate, sunători din corn anume angajaţi să-i anunţe la fiecare oră fixă, pentru a-şi da seama câte părticele din viaţă au mai pierdut.   

 
            LD