Fântâna morţii sau Puţul din Chichen Itza

Puţul din Chichen Itza – “Fântâna morţii”, a stârnit, fireşte şi curiozitatea arheologilor, care încă din veacul al XIX –lea s-au gândit că sondaje întreprinse pe fundul puţului ar putea scoate la iveală vestigii interesante (călugărul spaniol Diego de Landa aminteşte de o cantitate impresionantă de obiecte din aur).

Primul care a încercat să sondeze “Fântâna morţii” a fost John L. Stephens dar fără succes (detalii găsim în lucrările sale publicate la Londra între 1841-1843, bogat ilustrate de tovarăşul său de călătorie, pictorul Frederic Catherwood). Stephens s-a întors din Yucatan convins că mayaşii au moştenit civilizaţia Atlantidei... Au apărut ulterior şi alţi arheologi amatori, mijloacele tehnice ale timpului nu îngăduiau totuşi descoperiri spectaculoase. Arheologul Earl Morris (sprijinit de fundaţia americană Carnegie) a demonstrat că mayaşii aveau o altă scară a valorilor decât vecinii lor aztecii (mai mult decât aurul şi argintul, preţuiau nefritul, peruzeaua sau turcoaza şi penele păsării quetzal).

Dar cel care va demonstra că lucrurile nu stau chiar aşa va fi tot un amator, Edward Herbert Thompson, consul al S.U.A la Merida şi un pasionat al arheologiei. Echipat cu o dragă şi cu un costum de scafandru, diplomatul american a obţinut rezultate interesante. Cu mijloacele modeste care-i stăteau la dispoziţie, E. H. Thomson angajase din insulele Bahamas, specialişti în pescuirea bureţilor şi pe celebrul scafandru Ephraim Wharf.

Indienii erau convinşi că cei care intrau în apa puţului nu se vor mai întoarce niciodată (în apa cenotului, spuneau ei, trăiau şerpi uriaşi şi şopârle veninoase iar apa se colora în sânge).

Între suprafaţa “Fântânii morţii” şi fundul ei noroios erau aproximativ douăzeci şi cinci de metri. Prin primii cinci metri mai pătrund razele soarelui, mai adânc însă era întuneric deplin. Deşi a fost adus din Bahamas un reflector modern submarin, acesta nu putea străbate amestecul de culoarea ciocolatei, care umplea două treimi din cenot. Acesta era plin de crengi şi rădăcini de copaci, de care sunt prinse pietre, uneori adevăraţi bolovani. În lipsa luminii, scafandrii au învăţat să se descurge prin pipăit. Zi după zi au pipăit ca nişte orbi crenguţă după crenguţă în amestecul acesta vechi de secole, ca să găsească ceea ce draga nu ridicase. Credinţa lui Thompson se adeverea treptat. Au găsit zeci de obiecte indiene. Statuete sculptate din nefrit, douăzeci de inele de aur, douăzeci şi una de figurine de broaşte, scorpioni, animale executate cu măiestrie din aur şi o splendidă mască din aur. Masca avea ochii închişi, ca şi cum ar reprezenta un mort. Au găsit, de asemenea, zeci de alte hulche, acele arme atât de obişnuite ale mayaşilor din perioada toltecă. Din nămol au fost ridicaţi aproximativ o sută de clopoţei de aur, discuri de aur lucrate în relief şi o coroană de aur, împodobită cu un şarpe cu pene. E. H. Thompson a fost la un pas să-şi piardă viaţa în cenotul morţii de la Chichen Itza, nu din pricina mâniei zeilor, aşa cum credeau indienii, ci a neîndemânării în mânuirea propiului echipament. A scăpat ca prin minune, dar a rămas aproape surd.

Tezaurul fântânii din Chichen Itza (predat colecţiei de americanistică a renumitului Peabody Museum al Univesităţii Harvard) a dovedit că relatarea lui Diego de Landra se întemeiază pe fapte reale şi a mai lămurit încă un aspect. Vechii mayaşi, chiar dacă nu preţuiau aurul atât de mult ca vecinii lor aztecii, în niciun caz nu-l dispreţuiau.  

          LD