Grădinile Babilonului: O pădure de coloane

„Grădinile suspendate ale Semiramidei” – o expresie de patru termeni conţinând două inadvertenţe: grădinile palatului Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea să le construiască fiindcă n-a existat...

 

 

Legenda atribuie frumoasei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori precum Voltaire şi Crebillon, compozitori precum Rossini şi foarte mulţi artişti plastici) întemeierea oraşului Babilon şi iniţiativa unor lucrări arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi (Herodot) şi mai noi au încercat s-o identifice cu Sammuramat care (între 809 – 806 î.e.n.) a guvernat Babilonul ca regentă pentru fiul ei, regele asirian Aded – Nirari III. Oricum, chiar admiţând identitatea Semiramida – Sammuramat (deloc certă), celebrele grădini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste două veacuri mai târziu, de arhitecţii regelui Nabucodonosor al II-lea (605 – 562 î.e.n.), mai puţin cunoscut în calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cât prin faptele sale de arme, între care cucerirea Ierusalimului.

Între legendă şi realitate.

Legenda relatează că regele Ninus, căsătorit cu Semiramida, vrând să-i alunge frumoasei regine plictisul şi să-i ofere un mediu mai atrăgător şi mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obişnuită, a cerut să se înalţe grădinile suspendate. De fapt, ele nu erau suspendate, ci dispuse în terase care se înălţau în trepte, formând un fel de scară uriaşă, sub terase aflându-se încăperi de locuit. Dacă luăm în consideraţie suprafaţa imensă a grădinilor (circa 15.000 mp după cele mai plauzibile evaluări), precum şi faptul că arhitecţii babilonieni ai vremii nu cunoşteau nici cheia de boltă, nici arcul şi că de grinzi metalice nici nu putea fi încă vorba, unicul material de construcţie fiind piatra, este limpede că grădinile suspendate se odihneau pe o adevărată pădure de coloane.

Cum a fost rezolvată problema foarte dificilă a impermeabilităţii tereselor aflăm din textul lui Diodor: „Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii îmbibate în asfalt; pe acest strat urma un rând dublu de cărămizi arse, legate cu asfalt; la rândul lor, acestea erau acoperite cu foi de plumb pentru a împiedica infiltrarea apei şi pătrunderea ei în fundaţii. Pe acest strat se găsea o masă de pământ vegetal suficientă pentru ca arborii cei mai mari să prindă rădăcini. Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, în stare de a fermeca privirea prin mărimea şi frumuseţea lor”.

În privinţa irigării grădinilor, Diodor este destul de sumar: „Coloanele se ridicau treptat lăsând să pătrundă lumina printre spaţiile dintre ele. Una singură dintre aceste coloane era goală de la vârf până la bază; ea conţinea maşini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apă, fără ca nimeni să vadă ceva din exterior”. Arheologul german Robert Koldewey, care a întreprins săpături la Babilon vorbeşte de „...trei puţuri situate alăturat, în serie: unul central, cu secţiunea pătrată, între alte două, cu secţiunea ovală. Pentru această dispoziţie nu se poate găsi altă explicaţie decât că este vorba de o maşină hidraulică funcţionând pe acelaşi principiu ca un aparat cu găleţi cu lanţ”. Aceste două menţiuni (între care s-au scurs peste două milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cât de cât cuprinzătoare a sistemului de irigare a grădinilor babiloniene – realizare inginerească de prim rang. R. Koldewey le consideră ca fiind „grădinile suspendate”.

Astăzi, pe locul grădinilor nu se mai află decât un singur arbore – un Tamarix orientalis (soi înrudit cu cătina de prin părţile noastre) – ultim martor solitar al vegetaţiei bogate de demult. Timpul, necruţător, a distrus totul; şi nu numai timpul, ci şi oamenii: cu mulţi ani în urmă, cărămizile şi coloanele de piatră au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine să-i judecăm pe oameni cu prea mare asprime: grădinile erau menite să-i desfete pe regi, pe când stăvilirea apelor îi ocroteşte şi-i hrăneşte pe cei mulţi...

           LD