Luptele în arenă între moral şi imoral

Ce spun sursele istorice...

Acest fel de distracţie, la vederea sângelui şi a torturilor, nu ridica obiecţiuni nici măcar printre moraliştii cei mai severi. Juvenal, dispus să critice orice, era un pasionat al Circului, pe care îl găsea cu totul firesc. Tacit a mai avut ceva ezitări; dar după aceea a considerat că sângele vărsat în arenă era un sânge de „proastă calitate” şi, cu asta, a justificat şi el Circul.
Până şi Pliniu, cel mai civilizat şi mai modern gentleman din vremea aceea, a considerat că masacrele aveau totuşi o valoare educativă, pentru că îi obişnuiau pe specatori să dispreţuiască în mod stoic viaţa (pe a altora). Să nu mai vorbim de Staţius şi de Marţial, cei doi poeţi lăudători ai lui Domiţian, care în Circ şi-au petrecut toată viaţa. Şi din Circ s-au inspirat pentru versurile lor. Staţius era un napolitan care îşi făcuse un nume datorită unui poem de versuri, Tebaida. A scris şi poemul Silvae, dedicat împăratului Domiţian şi unde, îl slăveşte ca pe un zeu. A murit la cincizeci de ani, când deja steaua lui era întunecată de Marţial care se inspira mai ales din Circ şi din bordeluri.

Marţial era un spaniol din Bilbao, care venise la Roma când avea douăzeci şi patru de ani şi s-a bucurat de protecţia compatrioţilor săi, Seneca şi Lucan. Nu a fost un mare poet dar avea uneori câte o sclipire de geniu. „Paginile mele miros a om”, spunea el; şi era adevărat. Personajele lui sunt de rang inferior, pentru că le alegea din acele medii de proastă faimă, al prostituatelor şi al gladiatorilor; însă tocmai din acest motiv sunt vii, în vulgaritatea şi abjecţia lor. Dar nu a ştiut ce înseamnă retorica. Epigramele lui rămân un perfect monument al geniului şi mărturiile sale despre Roma sunt poate cele mai autentice imagini care ne-au rămas.

Seneca a fost singurul care ne-a lăsat o condamnare a luptelor de gladiatori, pe care a spus că nu le-a frecventat niciodată.

Adevărul este că acest sport şi această distracţie erau deja în ton cu nivelul moral al unei Rome care nu se creştinase încă, dar nici păgână nu mai era. 


Ce poţi citi mâine pe blog

mareste

Amintirea împăratului Traian şi ecoul conflictelor cu geţii

În Peninsula Balcanică, vasta operă militară şi colonizatoare a lui Traian, a lăsat o largă amprentă în tradiţia popoarelor slave. Până şi azi, în unele locuri, mai cu seamă la macedoneni, figura lui Traian este venerată în fel şi chipuri.

Pentru slavi, Traian este un fel de zeu, intrat în mitologia lor, uneori ca erou civilizator, alteori ca întruchiparea unui demon.

În travestiuri supranaturale – spune Paribeni – persoana lui Traian a ajuns până la slavi care i-au asociat numele cu al lui Perun, zeul suprem din vechea lor mitologie.

Amintirea lui Traian pătrunde cu o aureolă legendară şi în literatura cultă. Astfel în secolul al IV-lea împăratul Iulian Apostatul, scriind despre “Cezarii” Romei şi cu toate că ironizează succesele militare ale cuceritorului Daciei şi Parţiei îi recunoaşte marea clemenţă. Imaginând un banchet al zeilor olimpici, banchet prezidat de Romulus, întemeietorul Romei, el antrenează într-o dispută oratorică pe Alexandru cel Mare, Cezar, Traian şi Constantin cel Mare, fiecare lăudându-se cu faptele sale de arme.

Urmând la cuvant lui Alexandru cel Mare şi Cezar, Traian – spune Iulian Apostatul – cu toate că era priceput să ţină un discurs “mai degrabă strigând decât vorbind”, începu a arăta zeilor trofeele getice şi cele partice. Acuza bătrâneţea că nu i-a îngăduit să sfârşească războiul cu parţii. Atunci Selenus: “Dar îngânfatule, zise, ai domnit douăzeci de ani şi Alexandru acesta de aici a domnit doar doisprezece. Pentru ce, aşadar, în loc să învinuieşti moliciunea ta învinuieşti scurtimea vremii ?”

              

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.