Amintirea împăratului Traian şi ecoul conflictelor cu geţii

În Peninsula Balcanică, vasta operă militară şi colonizatoare a lui Traian, a lăsat o largă amprentă în tradiţia popoarelor slave. Până şi azi, în unele locuri, mai cu seamă la macedoneni, figura lui Traian este venerată în fel şi chipuri.

Pentru slavi, Traian este un fel de zeu, intrat în mitologia lor, uneori ca erou civilizator, alteori ca întruchiparea unui demon.

În travestiuri supranaturale – spune Paribeni – persoana lui Traian a ajuns până la slavi care i-au asociat numele cu al lui Perun, zeul suprem din vechea lor mitologie.

Amintirea lui Traian pătrunde cu o aureolă legendară şi în literatura cultă. Astfel în secolul al IV-lea împăratul Iulian Apostatul, scriind despre “Cezarii” Romei şi cu toate că ironizează succesele militare ale cuceritorului Daciei şi Parţiei îi recunoaşte marea clemenţă. Imaginând un banchet al zeilor olimpici, banchet prezidat de Romulus, întemeietorul Romei, el antrenează într-o dispută oratorică pe Alexandru cel Mare, Cezar, Traian şi Constantin cel Mare, fiecare lăudându-se cu faptele sale de arme.

Urmând la cuvant lui Alexandru cel Mare şi Cezar, Traian – spune Iulian Apostatul – cu toate că era priceput să ţină un discurs “mai degrabă strigând decât vorbind”, începu a arăta zeilor trofeele getice şi cele partice. Acuza bătrâneţea că nu i-a îngăduit să sfârşească războiul cu parţii. Atunci Selenus: “Dar îngânfatule, zise, ai domnit douăzeci de ani şi Alexandru acesta de aici a domnit doar doisprezece. Pentru ce, aşadar, în loc să învinuieşti moliciunea ta învinuieşti scurtimea vremii ?”

Supărat pe vorbele lui Selenus, Traian îi răspunde: “Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani. Dintre toţi împăraţii dinainte de mine, eu am fost socotot de supuşi cel mai blând...”. Şi zeii, ne spune Iulian Apostatul, strânşi în închipuitul areopag, au hotărât că Traian merită premiul blândeţii şi al dreptăţii.

Tradiţia glorioasă a lui Traian era atât de puternică în Evul Mediu încât regele ostrogot Teodoric cel Mare după ce a cucerit Italia, subjugat fiind de mirajul civilizaţiei romane, voindu-se el însuşi a fi roman, şi-a ales drept model, pe Traian. De aceea, probabil, italienii contemporani lui, îl numeau “noul Traian”.

Catolicismul chiar, constatând amintirea vie pe care o păstra poporul acestui împărat, a hotărât să-i înlesnească sufletului său a „părăsi iadul” şi a intra în paradisul creştin. Papa Grigore cel Mare (590 - 604) a ţinut să facă el însuşi nenumărate rugăciuni pentru a mântui sufletul lui Traian.

Memorabilele fapte ale lui Traian şi legenda despre bunătatea sa deosebită, l-au determinat şi pe Dante, în Divina Comedia, să deschidă porţile purgatoriului pentru a lăsa să treacă în paradis un singur împărat roman: Traian.

Renaşterea italiană, la rândul său, a recunoscut umanismul generos al acestui mare împărat roman.

            LD