-->

joi, 18 august 2011

Attila şi nunta cu prinţesa germană Ildico


Deşi se bucura în continuare de popularitate, Attila se simţea din ce în ce mai nesigur şi mai şubred. Nu cred că înfrângerile suferite, deşi puţine ca număr, i-au tocit simţurile şi siguranţa de care a dat dovadă de-a lungul vieţii. Realitatea este însă alta.

Attila avea deja şaizeci de ani şi nu mai cuteza să se avânte în cuceriri extrem de periculoase şi vremelnice. Era prea târziu pentru a mai cuceri China, Persia sau chiar Imperiul Roman. Într-o altă etapă a vieţii putea să facă orice, nu şi acum. Dorinţa i se atenuase, la fel şi ura. Dorea câteodată să-şi ducă înapoi hoarda spre Asia centrală, să reia hoinărelile prin preeriile liniştite de acolo.
De la întâlnirea sa cu Papa Leon cel Mare de la Mantua nu mai credea în putere sau, mai bine zis văzuse că acest bătrân paşnic, însoţit de oameni dezarmaţi, putea să oprească pe regele hunilor şi pe călăreţii săi. Sesizase că există o putere de o altă natură, o forţă spirituală care radia în jurul acestui om şi care îl silise să asculte. Tocmai pentru că mai mult decât oricine, râvnise forţa materială, la stăpânirea asupra mulţimii, el era mult mai “simţitor” la această forţă care înduplecă voinţele şi cunoştinţele.
Nu se temea de Aetius, de acest copt general roman, nici măcar de împăratul Marcianus, dar nu va putea niciodată să-l învingă pe acest bătrân, chiar dacă l-ar chinui sau l-ar ucide. Credea sincer că în Papa Leon trăia o energie supranaturală care depăşeşte omul şi îi supravieţuieşte. 
Attila se simţea bătrân, istovit, descurajat, sâcâit de fiii săi nerăbdători, lacomi de putere, incapabili să conducă şi gata oricând să se răzvrătească. Istoricii suţin că Attila era extrem de sentimental, avea simţuri şi se lăsa dus de amintirile frumoase din viaţa sa. Un exemplu îl constituie celebrul inel primit de Attila de la o frumoasă femeie romană, inel care îi aducea aminte de glorie şi tinereţe. Şi uite aşa, sentimentul îl cuprinde şi se îndrăgosteşte din nou. Niciodată nu eşti prea bătrân pentru a te îndrăgosti şi poate, deşi este un alt subiect, pentru a iubi cu adevărat.
Cred că Attila chiar a simţit ceva pentru prinţesa germană Ildico, o femeie de o frumuseţe răpitoare şi care i-a cerut să-i cruţe viaţa tatălui ei. Hunii vedeau o prevestire fericită în această căsătorie şi Attila, foarte îndrăgostit de noua lui soţie, îşi uită bătrâneţea, decepţiile şi descurajarea. Toţi vasalii lui Attila, germani, slavi, asiatici, au venit să asiste la ceremonia nupţială. Mii de căruţe au umplut câmpia şi pregătirile serbării se amestecau cu mişcările trupelor, pentru că regele dorea să înceapă o nouă campanie, imediat după căsătorie. Fiii lui Attila îşi băteau joc de el şi îl considerau un nebun îndrăgostit.
Nunta a fost sărbătorită cu mare solemnitate la Etzelburg. Şefii triburilor au adus daruri obişnuite, cai, lapte de iapă într-un vas de pământ, precum şi bijuterii de aur şi de jad, stofe de purpură, covoare, mătăsuri brodate, şei încrustate cu pietre preţioase.
Ospăţul a ţinut foarte mult şi s-au băut cantităţi imense de vin. Attila golea cupă după cupă în sănătatea fiecăruia din oaspeţii săi de vază, aşa ca se îmbătă imediat.
  
Moartea lui Attila prevestită în urlete de împăratul Imperiului Roman de Răsărit


Când se făcu seară, era clar cel mai aşteptat moment al petrecerii, Attila îşi conduse noua lui soţie în camera nupţială. Fermecat de strălucirea ei albă şi blondă, el o dezbrăcă cu violenţa specifică barbarilor (nu cunoşteau preludiul) şi se aşeză lângă ea.
În noapte aceea, spun istoricii, împăratul Marcianus, în palatul său din Constantinopol, se trezi busc din somn şi scoase un strigăt puternic. Împăratul a povestit cum un arc care îl ameninţa se rupse în două bucăţi şi dispăru. Oamenii din anturajul împăratului i-au spus că va scăpa de un mare pericol şi că se va bucura. 
În marea sală de la Etzelburg, oaspeţii au fost doborâţi de excesul de mâncăruri şi băuturi, zăceau la pământ, răspândiţi pe blănuri sau pe bănci. Numai garda personală a lui Attila, comandată de Edecon, veghea la uşa camerei nupţiale. Până la prânz hunii, doborâţi de beţie şi care zăceau pe unde au căzut, au început să se trezească şi să ceară din nou băutură. Aşa că petrecerea reîncepu. Bufonii care îi distrau făceau aluzii obscene la lipsa lui Attila. În căldura vinului, oaspeţii nu se sfiau să facă glume pe seama înflăcărării amoroase a regelui, dar Onegese era îngrijorat. La întrebările sale, soldaţii au răspuns că nu auziseră niciun zgomot în camera nupţială. O tăcere atât de îndelungată tulbură pe cei familiari lui Attila. Ei ştiau că acesta nu întârzie în plăcerile dragostei şi chiar curiozitatea unei soi soţii nu-l reţinuse niciodată atât de mult. Edecon a bătut încet la uşă, apoi mai tare. Cu toate loviturile şi strigătele, nimeni nu răspunse. Într-o clipă, o mulţime înspăimântată se îngrămădi în faţa camerei. Nimeni nu îndrăznea totuşi să deschidă uşa. Edecon sfărâmă broasca cu lovituri de secure şi a intrat primul. Lumina căzu deasupra patului şi-l văzură pe Attila întins pe burtă, gol, cu braţele în formă de cruce. Blana albă pe care era culcat, era plină de sânge. Ofiţerii au înconjurat cadavrul, îl examinară cu atenţie pentru a descoperi cauza morţii, dar nu au descoperit nicio rană. Au văzut doar că sângele ţâşnise şiroaie din gura lui Attila. Doctorii care mirosiseră corpul nu găsiră semne de otravă. Într-un colţ al camerei, Ildico, înfăşurată în valuri care îi ascundeau faţa şi corpul, tremura. Deşi a fost chestionată pe îndelete de huni, nu a răspuns la nicio întrebare. Cuvintele ei erau de neînţeles şi ca un animal îngrozit, privirile sale nu părăseau pământul.
Marea sală a ospăţului a fost golită imediat de mese şi bănci. În mijlocul sălii a fost pus un pat de paradă pe care era aşezat cadavrul lui Attila. Toată hoarda se înghesuia ţipând, în faţa gardului care înconjura palatul şi garda o îndepărta cu insulte. Poporul cerea pe ucigaş. Într-un final Scotta anunţa hoarda că moartea lui Attila era naturală, că fusese înăbuşit de sângele său, fără îndoială, în urma ospăţului la care mâncase şi băuse peste măsură. Îi invită apoi pe huni să participe la înmormântarea lui Attila. 
În mijlocul câmpiei se ridicase un cort de mătase sub care se odihnea trupul lui Attila. Miniştrii şi ofiţerii lăudau viaţa lui Attila şi cuceririle sale. În clipa în care soarele apunea atingând orizontul, aruncă o ultimă rază pe cortul sclipitor, mulţimea se risipi şi se îndreptă spre tebere. În jurul lui Attila au rămas doar ofiţerii care au fost aleşi să-l însoţească pe ultimul drum. Faţa lui avea un surâs ciudat de mânie, de resemnare şi regret. În jurul său erau aşezate la pământ însemnle puterii, coroanele regilor învinşi, săbiile şefilor germani şi bastoanele de jad ale suveranilor asiatici. Erau de asemenea, harnaşamente splendide, saci plini cu bijuterii şi vase de aur. Lângă capul său se vedea un arc, o tolbă cu săgeţi şi un vas de lemn. În plină noapte, spun istoricii, corpul lui Attila a fost aşezat într-o groapă alături de toate comorile sale. Către miezul nopţii, călăreţii care ceruseră cinstea de a-l urma pe mort pe lumea cealaltă, făcură în galop, pentru ultima oară înconjurul mormântului. Apoi au fost sugrumaţi, li se omorâră caii şi îi ridicară în sus pe nişte pari, în jurul mormântului. Aşezaţi în şa, ţinând fiecare în mână arcul şi tolba cu săgeţi, ei formau un cerc de figuri îngrozitoare, ale căror feţe priveau spre toate punctele orizontului, în toate părţile lumii pe care Attila voise să o cucerească.
Cauzele morţii lui Attila au rămas încă învăluite în mister. Nu este deontologic să afirmi că Attila a murit din cauza unui accident nupţial” sau că nu a făcut faţă momentului. Este probabilă şi această variantă şi asta pentru că în viaţă este posibil orice.
Unii istorici pretind că Ildico îşi răzbunase tatăl, sugrumându-l pe Attila (greu de acceptat o asemenea variantă, o femeie nu poate avea forţa bărbatului), alţii îi suspectează pe chiar fiii lui. Mai există şi varianta destinului său crud, prevestită de împăratul Imperiului de Răsărit.
Cert este că după moartea sa, totul se prăbuşeşte. Călăreţii morţi care păzeau mormântul lui Attila, nu mai păstrau decât amintirea unei mari ambiţii. La numai câteva luni după moartea sa, nu mai rămăsese nimic din opera sa. Attila târâse după el, într-un tragic destin, toţi actorii acestei uriaşe drame.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

3 comentarii:

Anonim spunea...

Domnule profesor, stiu ca Attila a fost supranumit "Biciul lui Dumnezeu". stiti cumva cine i-a pus acest nume?de ce l-au numit asa, banuiesc eu. va multumesc.

Liviu Dănilă spunea...

Mi-ai pus o întrebare interesantă şi voi încerca să-ţi ofer un răspuns pe măsură. Există o legendă despre un văcar hun care a descoperit pe un câmp o sabie în tăişul căreia una din văcutele sale se rănise. Attila a primit sabia şi a interpretat semnul drept un mesaj de la zeul războiului (Marte) care îi cerea să cucerească lumea. Attila a luat în serios semnul cu pricina şi s-a dedat la acte de o cruzime inimaginabilă. Asa a căpatat porecla de "Flagellum Dei" sau "Biciul lui Dumnezeu". Trebuie să-ţi mai spun că mai târziu, în Evul Mediu, epocă în care omenirea a trecut de la progres la regres, toate plăgile (bolile) aveau cauze divine. Dumnezeu dorea să-i pedepsească pe oameni pentru păcatele lor. O astfel de plagă a fost şi Attila pentru oameni şi Biserică.

Anonim spunea...

multumesc pentru explicatie.

Trimiteți un comentariu

Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?