Secretul victoriei lui Scipio împotriva lui Hannibal

De la agonie la extaz

După cucerirea Italiei, Roma începe conflictul cu Cartagina, colonie feniciană, care întemeiase o mare putere maritimă şi economică în Mediterana centrală. Cartagina stăpânea Sicilia, Sardinia şi o parte din Spania. Confruntarea dintre cele două forţe este decisivă pentru soarta Romei şi are adânci repercursiuni asupra istoriei antice.

Luptele decisive încep în anul 218, când Hannibal se hotărăşte să pornească împotriva Romei. Fiu al lui Hamilcar, Hannibal trăieşte în lagărele militare din Spania de la vârsta de nouă ani. Ştia greaca şi citise aproape toate scrierile istoricilor greci. Avea o inteligenţă deosebită şi un instinct al războiului ieşit din comun. Porneşte din Spania asupra Romei, pentru că Italia nu constituia un popor unit, ci o mulţime de populaţii supuse Romei. Pentru Italia, în afară de Roma, Hannibal apare ca un eliberator. Istoricii Titus Livius şi Poliybius se contrazic în ceea ce priveşte forţele de care dispunea Hannibal. În decembrie 218, la Trebia, romanii sunt înfrânţi, cavaleria numidă a decis soarta bătăliei. Hannibal pătrunde apoi în Etruria şi îl surprinde pe consulul Flaminius. 

Pe malul lacului Trasimene, romanii sunt atacaţi şi înregistrează pierderi imense (15.000 de morţi şi 15.000 de prizonieri de război). Hannibal obţine una din cele mai strălucite victorii din antichitate. Drumul spre Roma îi era deschis. Hannibal alege însă să se îndrepte spre tărmurile Adriaticei, aflată la sud de Roma. De ce n-a atacat Hannibal cetatea care reprezenta temelia puterii romane în anul 217 ? Greu de găsit un răspuns. Indecizia sa salvează Roma şi puterea romană. În locul lui Flaminius este numit Quintus Fubius Maximus. A fost cel de-al doilea noroc al Romei. Acesta conştient de inferioritatea armatei romane, îl urmăreşte pe Hannibal peste tot, hărţuindu-l, dar evitând o luptă pe câmp deschis. O metodă care-i va purta numele şi care-i va da porecla de Cunctator – temporizatorul. Romanii sătui de tactica sa şi aţâţaţi de demagogi, îl aleg consul pe C. Terentius Varro, fiul unui măcelar. La plecarea din Roma, Varrus, într-un discurs înflăcărat, a ţinut să-i asigure pe romani că Hannibal va fi distrus. “Lui Hanninbal, relatează Titus Livius, îi era cunoscute până în cele mai mici amănunte şi însuşirile armatei romane”.
Nu aştepta decât greşelile lui Varro. Şi Varro nu întârzie să le facă. Grăbit să fie încoronat la Roma cu laurii victoriei, îl urmăreşte agresiv pe Hannibal care-şi aşează tabăra nu departe de Cannae. Şi-a aşezat dispozitivul de luptă în aşa fel încât, observaţi geniul său militar, vântul să bată din spate, deci praful stârnit în timpul luptei să fie purtat în ochii romanilor. Bătălia se încheie cu un adevărat dezastru pentru Roma. Armata romană este pur şi simplu desfiinţată: 60. 000 de morţi, mii de răniţi şi prizonieri. Hannibal ezită să-i dea Romei lovitura decisivă şi stârneşte furia generalilor săi. Maharbal, comandantul cavaleriei cartagineze, îi spune: “Nu e de mirare că zeii n-au înzestrat pe acelaşi om cu toate darurile! Hannibal, tu ştii să învingi, dar nu ştii să te foloseşti de victorie!”. Titus Livius comenta şi ei: “se vede că zăbovirea lui Hannibal din acea zi a fost îndeajuns pentru ca Roma şi puterea romană să fie salvată”.

Cât de mare a fost dezastrul o arată şi faptul că Roma, pentru a-şi reface forţele, recrutează două legiuni din sclavii oferiţi de proprietarii lor, cu promisiunea că vor fi eliberaţi dacă se vor comporta merituos.

Comanda unică o primeşte Publius Cornelius Scipio, iar Roma era salvată. După ce pierde câţiva ani în Italia, în anul 211, după o aşteptare păguboasă, Hannibal se hotărăşte să pornească spre Roma., dar nu mai reuşeste. Era prea târziu, momentul propice pentru o asemenea acţiune trecuse. În anul 210, Sicilia este supusă Romei, iar din 206 Scipio cucereşte şi Spania. Hasdrubal, în anul 207, încearcă să aducă trupe proaspete în Italia, trece Alpii şi vrea să facă joncţiunea cu Hannibal, în Umbria. Scrisorile trimise lui Hannibal sunt interceptate iar armata acestuia este zdrobită de romani la Metaurus.
În anul 205, Scipio trece în Africa, îi înfrânge pe cartaginezi în două rânduri, instalează ca rege al Numidiei pe Massinissa, al cărui ajutor va cântări decisiv în lupta de la Zama, din anul 202 î.e.n. Pentru prima dată, într-o confruntare directă cu Hannibal, armata romană are o cavalerie mai numeroasă. Ea este adusă de Massinissa, fiind formată din numizi, călăreţi excelenţi, care au contribuit decisiv la toate victoriile lui Hannibal  din Italia. Titus Livius ne povesteşte că în ajunul luptei a avut loc o întalnire între Scipio şi Hannibal, ultimul cerând pace. Gestul lui Hannibal nu a făcut decât să sporească faima lui Scipio care le-a transmis soldaţilor săi: “să-şi pregătească armele şi sufletele pentru cea din urmă luptă prin care, dacă vor fi încununaţi de izbândă, vor fi biruitori nu pentru o zi, ci de-a pururi! Înainte de a se lăsa amurgul zilei de mâine, ostaşii vor şti dacă Roma sau Cartagina va da legile sale neamurilor căci răsplata biruinţei va fi nu Africa sau Italia, ci întregul pământ ! ”.

Pe plan militar, bătălia de la Zama, marchează apariţia rezervei. Scipio şi Hannibal au păstrat în rezervă elita pedestrimii lor, o inovaţie de cea mai mare însemnătate pe plan tactic. După înfrângerea Cartaginei, lumea mediteraneeană  ajunge sun controlul total al Romei.  

                   LD 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.