Moartea lui Fernando Magellan prevestită de un corb

Rareori o faptă s-a împlinit într-un chip mai măreţ decât călătoria în jurul lumii a lui Magellan. A izbutit prin credinţă şi perseverenţă. A reuşit să găsească strâmtoarea şi a răzbit dincolo de limite, până la capătul celălalt al pământului. A câştigat pentru coroana Castiliei insule noi, foarte bogate, iar pentru Dumnezeu  a câştigat nenumărate suflete de păgâni şi toate acestea, fără să fi vărsat o picătură de sânge.

Magellan se simţea pătruns de sentimentul aproape religios al unei nemăsurate siguranţe. O smerită credinţă îi umple acum sufletul cu puterea ei magică: simte că poate cuteza totul, pentru Dumnezeu şi regatul Spaniei. Şi această credinţă îi devine fatală.

În insulele Filipine, pentru prima oară în viaţa sa, nu se mai călăuzeşte după instinctele sale, ci după altele. Un moment pe care istoria îl înregistrează prin pana lui Antonio Pigafetta, biograful lui Magellan. Magellan se leagă de suveranul din Sebu şi îi oferă întreg suportul său militar. Pe minuscula insulă Mactan, situată în imediata apropiere de Sebu, domnea un rajah, Sulapulapu. Acesta s-a arătat întotdeauna potrivnic regelui din Sebu şi se comportă şi acum autoritar cu oaspeţii săi de peste mări.

Sulapulapu dorea ca aceşti străini să plece imediat de pe tărmurile insulelor sale. Avea o atitudine sfidătoare faţă de spanioli, consideraţi şi trataţi peste tot ca nişte zei.

Magellan dorea să-i dea o lecţie militară acestui îndărătnic şef de trib, pentru ca şi toate celelalte căpetenii să se înveţe minte odată pentru totdeauna. Ciudat însă: regele din Sebu nu prea se arătă entuziasmat de ora de curs a lui Magellan. Magellan nu dorea probabil decât să-l sperie pe Sulapulapu şi l-a privit de sus. În istorie, de foarte multe ori, buturuga mică a ieşit invingătoare.

Când Magellan îl trimite pe sclavul său Enrique la Sulapulapu, acesta îi transmite că băştinaşul din Mactan nu se lasă uşor impresionat de lăncile spaniole. Mai mult chiar, Sulapulapu îi trimite răspuns că şi oamenii săi au lănci, toate făcute din trestie şi bambus, însă vârfurile lor sunt întărite în foc şi că s-ar putea convinge el însuşi de aceasta.

Buturuga mică, răstoarnă carul mare

În pregătirea acestei mici expediţii războinice, se pare că Magellan a neglijat pentru întâia oară însuşirile sale caracteristice: prudenţa şi vederea în perpectivă. Unui amiral al împăratului, care stăpâneşte cele două lumi, i se pare mai prejos de demnitatea lui să trimită o armată întreagă împotriva unui golan măsliniu, care nu are măcar o rogojină nouă în coliba lui murdară: e nedemn pentru el să pornească cu forţe covârşitoare contra unei mizerabile adunături de insulari nepregătiţi. Magellan urmărea exact contrariul, şi anume: să demonstreze că un singur spaniol, bine înarmat şi protejat de platosă, poate ţine piept unei hoarde de sălbatici în pielea goală. Această expediţie de pedepsire nu avea alt scop, decât acela de a dovedi tuturor băştinaşilor din arhipelag că spaniolii sunt asemenea zeilor. Trebuia să se adeverească mitul invulnerabilităţii lor.

Numai din acest motiv, Magellan, atât de prevăzător de obicei, nu şi-a luat întreg echipamentul de luptă şi nici un echipaj prea numeros (avea în jur de şaizeci de oameni). Magellan îl invită pe regele din Sebu să rămână liniştit în barca sa şi să urmărească spectacolul pe care i l-a pregătit. Cortez şi Pizzaro au cucerit împărăţii cu doar cinci sute de soldaţi, care au băgat groază în sute de mii de mexicani şi peruvieni; în comparaţie cu asemenea isprăvi militare, expediţia lui Magellan împotriva unei insule mari cât gămălia unui ac nu era, într-adevăr, decât o plimbare. Nu a calculat corect şansele băştinaşilor şi a îmbrăţişat soarta unui alt mare navigator, căpitanul James Cook (ucis în împrejurări asemănătoare).
În noaptea de vineri 26 aprilie 1521, Magellan se îmbarcă cu cei şaizeci de oameni ai săi pentru a traversa strâmtoarea care despărţea cele două insule. Băştinaşii suţin că au văzut atunci pe un acoperiş o pasăre ciudată, neagră, necunoscută prin locurile acelea. Semăna cu un corb. Şi într-adevăr, nimeni nu ştie de ce, toţi câinii încep să urle deodată. Spaniolii, nu mai puţin superstiţioşi decât sălbaticii aceia, îşi fac cruce înfricoşaţi. Putea oare croncănitul unei ciori să-l oprească pe cel care cutezase să întreprindă ocolul lumii ?

                                          Pictură murală ce prezintă bătălia de la Mactan

Antonio Pigafetta ne povesteşte moartea lui Magellan şi tristeţea care i-a cuprins pe spanioli. Deşi rănit la picior de o săgeată, a stăruit să rămână până în ultima clipă lângă iubitul său căpitan. “Noi am sărit, - relatează Pigafetta, - în apa care ne ajungea până la brâu şi până la ţărm am înaintat prin valuri cale de două aruncături de săgeată, bărcile noastre neputând să ne urmeze mai departe din cauza recifului. Pe ţărm ne aşteptau o mie cinci sute de insulari împărţiţi în trei gloate; cu strigăte puternice ei porniră asupra noastră. Strigau mereu, tot mai tare şi, sărind într-o parte şi în cealaltă, pentru a evita împuşcăturile noastre, ei se apropiau din ce în ce. Când observară ca piepturile noastre erau ocrotite de armură, dar nu şi picioarele, ei ţintiră mai cu seamă asupra acestora. O săgeată otrăvită a străpuns piciorul drept al căpitanului, din care cauză el dădu ordin să cedăm pas cu pas. Însă aproape toţi oamenii noştri s-au grăbit atunci să se retragă în fugă, aşa că abia şase sau opt din noi au rămas cu dânsul (Magellan). Acum eram expuşi din toate părţile lăncilor şi pietrelor, pe care duşmanul le arunca asupra noastră. În mânia sa, căpitanul străpunse pieptul unui agresor cu propria-i lance, care rămase însă înfiptă în corpul celui ucis, şi când căpitanul încercă apoi să tragă sabia, el o scoase pe jumătate, pentru că rana pricinuită de o suliţă îi paralizase braţul drept. Când duşmanii observară aceasta, se repeziră cu toţii asupra lui şi unul îi dădu o lovitură de sabie în piciorul stâng, rănindu-l atât de grav, încât el se prăbuşi cu faţa la pământ. Imediat toţi acei indigeni se aruncară asupra lui, străpungându-l cu lăncile şi cu toate celelalte arme ce le aveau. Şi astfel ei au răpus pe credinciosul nostrum conducător, pe acel care fusese călăuza noastră, lumina noastră, consolarea noastră .”
În toate insulele se răspândeşte acum vestea că Silapulapu–cel-Mare a răpus pe străinul acela, pe stăpânul fulgerelor şi tunetelor, tot atât de uşor cum prinde el un peşte sau săgetează o pasăre. Nimeni nu ştie ce-au făcut sălbaticii cu cadavrul lui Magellan. Nicio mărturie nu ne-a rămas. Pentru totdeauna a dispărut mormântul lui şi astfel s-a pierdut misterios, orice urmă a omului care a străbătut nesfârşitul ocean.

Astfel în clipa supremă a împlinirii, în toiul celei mai măreţe biruinţe, cel mai mare navigator din istoria omenirii îşi găseşte sfârşitul într-o jalnică încăierare cu o hoardă de insulari goi. Un geniu care înfrânsese elementele naturii care răzbise toate furtunile şi ştiuse să domine oamenii, este dobărât de Sulapulapu, de o ridicolă gânganie omenească.

                        LD 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.