Blogul lui Liviu Danila

Anarhia care a urmat după moartea lui Alexandru Sever a durat cincizeci de ani, adică până la venirea lui Diocleţian (284 e.n.); şi deja nu mai face parte din istoria Romei, ci din cea a descompunerii cadavrului său. Voi încerca o sumară cronologie a tuturor împăraţilor care s-au perindat pe tronul Romei în perioada 235 – 284 e.n.

Maximin Tracul – împăratul care nu a văzut Roma (235 – 238 e.n.)

Acesta ar fi trebuit să se numească Maximan, pentru că era înalt de peste doi metri, cu un torace pe măsură şi nişte degete atât de groase că folosea drept inele brăţările soţiei sale. Era fiul unui ţăran din Tracia, suferea de complexul propriei sale ignoranţe şi, în anii cât a domnit, nici n-a dorit să calce pe la Roma care, de fapt, nu l-a văzut niciodată. A prefera să rămână printre soldaţii în mijlocul cărora crescuse; iar ca să-şi finanţeze războaiele, care constituiau pentru el o distracţie şi care îi reuşeau foarte bine, a impus bogaţilor o creştere a impozitelor, încât aceştia l-au convins pe Gordianus, proconsulul Africii, om cult şi rafinat, să-l înlocuiască pe Maximin. Gordianus avea însă optzeci de ani şi nu a putut face faţă unui conflict cu Maximin.

Acesta i-a ucis fiul în luptă, iar bătrânul s-a sinucis. A fost găsit repede un înlocuitor, Balbinus, în timp ce Maximin Tracul, izolat şi vândut de proprii săi soldaţi, a fost asasinat.

Pretorienii n-au dorit să accepte instalarea unui alt împărat fără acordul lor şi l-au proclamat pe un alt Gordianus. Curând şi acesta este ucis, în locul său este adus Filip Arabul care şi el a fost ucis la Verona de către un alt pretendent: Decius (249 - 251 e.n.).

Acesta a reuşit performanţa să reziste pe tron aproape doi ani, lucru care, pe vremea aceea, constituia un record. Decius a lansat o serie de reforme, printre acestea şi reinstaurarea vechii credinţe, în dauna creştinismului pe care era hotărat să-l desfinţeze. A fost înfrânt şi ucis de goţi, care l-au înlocuit cu Gallus, asasinat şi el de proprii săi soldaţi. A fost repede proclamat Emilianus, ucis la rândul său numai după câteva luni.

A urmat la tronul însangerat al Romei, Valerianus, un om de şaizeci de ani, care s-a trezit cu cinci războaie deodată pe cap: contra goţilor, alemanilor, francilor, sciţilor şi perşilor. S-a dus să se lupte cu duşmanul din răsărit, lăsându-l pe cel din apus în grija fiului său Gallienus; dar a căzut prizonier şi atunci fiul său a rămas singur împărat.

Acesta avea în jur de patruzeci de ani, era curajos, inteligent şi hotărât să conducă bine Imperiul. În alte vremuri mai liniştite ar fi fost un împărat minunat. Dar acum nu mai exista nicio forţă umană care să pună stavilă catastrofei. Perşii se aflau în Siria; sciţii în Asia Mică; goţii, în Dalmaţia. Roma lui Cezar sau a lui Scipio, ar fi putut face faţă acestor dezastre simultane. Dar cea a lui Gallienus era o epavă în derivă, aşteptând doar o minune care s-o salveze.

O minune s-a şi întâmplat în Orient, când Odeanus, care guverna Palmira în numele Romei, i-a învins pe perşi, s-a proclamat rege al Ciliciei, Armeniei şi Capodochiei, a murit şi i-a lăsat puterea Zenobiei, cea mai mare regină din Est. Era o fiinţă care, de când se născuse, îşi greşise sexul. Avea, de fapt, mintea, curajul şi hotărarea unui bărbat. De femeie nu avea decât subtilitatea diplomatului. Oficial, Zenobia a acţionat în numele Romei şi, ca reprezentantă a acesteia, şi-a anexat Egiptul. În realitate însă, regatul său a fost un regat independent, născut chiar în inima Imperiului, dar care în acelaşi timp a constituit şi o stavilă în calea invadatorilor sarmaţi şi sciţi ce se revărsau dinspre nord şi copleşiseră deja Grecia.

Gallienus este ucis de soldaţii săi şi înlocuit cu Claudius II. Acesta îi opreşte pe sarmaţi şi sciţi, o victorie care a salvat de la distrugere Roma. Dar, din acest măcel, s-a răspândit ciuma şi chiar Claudius a căzut victimă. Era anul 270 după Hristos.

Aurelian - un mare împărat (270 - 275 e.n.)

Şi iată că, în sfarşit, s-a urcat pe tron un mare general, Domitius Aurelianus, fiul unui tăran sărac din Iliria, căruia soldaţii îi spuneau “Mână pe spadă”. Şi-a dat seama imediat că nu putea să lupte împotriva tuturor, aşa că s-a gândit să-i câştige pe unii de partea sa cu diplomaţia, şi a cedat goţilor, cei mai periculoşi dintre ei, Dacia (retragerea aureliană din anul 271 e.n.), ca să-i liniştească. După aceea, i-a atacat pe rând pe vandali şi pe alemani, care tocmai invadau Italia, şi, în trei bătălii consecutive, i-a alungat. Dar, cu aceste bătălii, îşi dădea seama că dezastrul era doar întârziat, nu şi evitat; de aceea a recurs la o măsură care pecetluia deja moartea Romei şi începutul Evului Mediu: a dat ordin ca toate oraşele Imperiului să se întărească înconjurându-se cu ziduri, şi să se bazeze în viitor fiecare pe propriile forţe. Puterea centrală îşi dădea demisia. Şi totuşi, această viziune pesimistă asupra realităţii nu l-a împiedicat pe Aurelian să-şi facă datoria până la capăt.

A pornit război contra Zenobiei, i-a învins armata şi a capturat-o chiar în capitala ţării. Zenobia a fost adusă la Roma în lanţuri şi a primit un domiciliu forţat, până la moarte. Pentru moment, Roma a crezut că a redevenit caput mundi şi i-a atribuit titlul de Restitutor, restaurator, lui Aurelian. Cu el, pentru prima oară, religia oficială a devenit monoteistă, a recunoscut existenţa unui singur zeu, chiar dacă nu era cel adevărat. A fost un pas înainte către victoria definitivă a creştinismului. Aurelian a declarat că, de la acel mic zeu, şi nu de la Senat, deci nu de la oameni, a fost el investit cu puterea supremă. Şi astfel a sancţionat principiul monarhiei absolute, aceea care proclama “prin graţia lui Dumnezeu” şi care, de origine orientală, s-a perpetuat în lume până acum un secol.

Iar ca dovadă a scepticismului cu care supuşii săi au primit această invenţie, este faptul că, deşi era “unsul Domnului”, ei l-au ucis şi pe Aurelian, aşa cum făcuseră cu aproape toţi împăraţii anteriori.

În locul lui, Senatul l-a numit pe Tacitus, un descendent al ilustrului istoric, convins să accepte numai pentru că atinsese deja vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, şi deci nu mai avea nimic de pierdut. A murit peste numai şase luni în patul său.

I-a urmat Probus (276 d. Hr), care a fost aşa precum îi spune numele. După ce a obţinut victorii împotriva germanilor, i-a pus pe soldaţii săi să cultive şi pământul. Obişnuiţi să fie mercenari şi nu agricultori, l-au ucis, deşi apoi s-au căit amarnic şi i-au înălţat un monument în amintire.