Strâmtoarea Magellan şi soarta ei proscrisă

Se ştie că  numai moartea dezleagă în cele din urmă taina vieţii unui om. Atât i-a fost dat lui Magellan, numai atât: fapta însăşi, dar nu şi aureola ei, nu şi gloria ei vremelnică. Nimic din ceea ce dobândise prin luptă, pentru el şi pentru ai săi, nimic nu i se mai recunoaşte. Nici măcar marea lui descoperire.

Magellan a dorit să câştige pentru Spania insulele cu mirodenii şi le-a câştigat cu preţul vieţii sale. Spania cedează Portugaliei insulele Moluce şi astfel calea spre apus, găsită de Magellan, nu mai este străbătută. Marea sa descoperire nu mai aduce nici aur şi nici alte venituri. După moartea sa, ca o ironie a sorţii, aproape toate flotele care au încercat să repete expediţia lui cutezătoare naufragiază în strâmtoare. Curând, navigatorii o evită cu teamă şi spaniolii preferă să-şi transporte mărfurile cu lungi caravane de-a curmezişul istmului Panama, decât să se aventureze prin sinistrele fiorduri ale Patagoniei. Câţiva pescari de baleen, câte o corabie cu pânze se mai aventurează prin strâmtoarea despre care Magellan visase că va deveni marea cale comercială din Europa spre Orient.
În cele din urmă, strâmtoarea Magellan, a cărei descoperire a fost salutată cu entuziasm de lumea întreagă, este unanim detestată, proscrisă cu desăvârşire – astfel că ea cade cu totul în uitare, chiar în decursul aceleaşi generaţii şi devine îarăşi ceea ce fusese înainte: un mit.
La treizeci şi opt de ani după ce Magellan străbătuse strâmtoarea, aflăm în celebrul poem Aruacana, scris de Ercilla, informaţia conform căreia strâmtoarea Magellan nu mai există, că nu mai poate fi găsită, că a devenit cu desăvârşire impracticabilă, pentru că un munte s-a ridicat de-a curmezişul ei sau pentru că vreo insulă plutitoare i-a astupat intrarea.

Atât de ignorată, atât de legendară ajunge iarăşi strâmtoarea, încât peste numai 50 de ani, cunoscutul pirat-navigator Francis Drake se foloseşte de ea ca de o ascunzătoare în încercarea de a răpi Spaniei o parte din prăzile bogate smulse băştinaşilor din America. Abia atunci spaniolii îşi amintesc de existenţa strâmtorii şi se grăbesc să numească acest loc drept un “cuib de piraţi”. Ea nu a devenit acel paso, nu a ajuns calea de trecere pentru mii şi mii de corăbii, valea cea mai scurtă şi mai rapidă spre India şi nici Spanianu şi-a sporit bogăţiile, nici Europa n-a devenit mai puternică de pe urma acestei descoperiri.
În anul 1913, la începutul celui mai “sângeros” veac din istoria omenirii, preşedintele S.U.A, W. Wilson, apasă la Washington butonul electric care deschidea stăvilarele canalului Panama, unind astfel pentru totdeauna cele două oceane, Atlanticul şi Pacificul. Strâmtoarea Magellan devine cu desăvârşire de prisos. Soarta ei este definitiv pecetluită.
Fapta lui Magellan întrece toate faptele mari din epoca sa. Spre deosebire de celelalte figuri ale istoriei universale, el n-a sacrificat pentru ideea sa mii şi sute de mii de suflete, ci numai propria sa viaţă.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.