Prima zi de libertate a poporului francez

Astăzi, francezii îşi sărbătoresc ziua naţională, o zi încărcată de istorie şi mai ales, de învăţăminte. Ziua de 14 iulie 1789 a schimbat complet istoria Europei şi a determinat începutul epocii contemporane. 

Am decis să realizez un studiu istoric despre Revoluţia franceză, un studiu care îşi propune să reconstituie situaţia socială a francezilor din perioada 1780 - 1789.

Condiţiile care au dus la declanşarea Revoluţiei franceze s-au cristalizat pe parcursul epocii moderne timpurii. Modernizarea economică a atras după sine creşterea bogăţiei şi ambiţiilor clasei mijlocii, fără un câştig echivalent în planul influenţei politice sau privilegilor sociale. Astfel, burghezia se simţea din ce în ce mai frustrată şi ostilă faţă de "Ancien Regime". La început, atacul ei direct s-a îndreptat împotriva monarhiei. Statul se confrunta cu un duşman extrem de periculos. 

În cursul epocii iluministe teoreticienii au formulat comentarii tot mai ostile la adresa Vechiului Regim. Majoritatea scrierilor lor conţineau atacuri la adresa arostocraţiei, în ciuda atitudinilor progresiste ale unor nobili. În anul 1789, în Franţa, combinaţia dintre curentele politice cristalizate în decursul timpului şi evoluţiile socio-economice şi intelectuale a declaşat o criză de proporţii gigantice.

Structura oficială a societăţii franceze în 1780, în preajma Revoluţiei, rămăsese neschimbată faţă de aceea cristalizată în Evul Mediu. Şi la începuturile epocii moderne. În conformitate cu o îndelungată tradiţie, cei 400.000 de membri ai stării Întai (clerul) şi ai Stării a Doua (nobilimea) deţineau o poziţie privilegiată în varful ierarhiei sociale. Îndiferent de avere, educaţie sau alte distincţii, ceilalţi 24.000.000 sau 25.000.000 de cetăţeni alcătuind Starea a Treia ocupau o poziţie inferioară, cel puţin din punct de vedere teoretic.

În pofida statutului privilegiat în societate şi a influenţei lor crescânde în secolul al XVIII-lea, nobilii erau foarte nemulţumiţi. Ei doreau să capete control permanent asupra monarhiei. Ca atare, poziţia socială şi caştigurile primelor două Stări în secolul al XVIII-lea au reprezentat noi motive de nemulţumire în randul Stării a Treia, fără a oferi satisfacţie aristocraţiei. 

In anul 1780, aproximativ cincizeci la sută din cele 20.000.000 de agricultori francezi erau proprietari de pămant.

În anii 1780, burghezia era alcătuită din peste 2000.000 de financiari, industriaşi, negustori şi liberi profesionişti. În deceniul al nouălea al secolului al XVIII-lea oricare dintre aceste categorii ar fi vizat ocuparea unor poziţii de vârf în stat, în armată sau în Biserică s-ar fi confruntat cu obstacole noi şi practic insurmontabile, datorită acţiunii nobilimii după 1715. Această stare de fapt îi determină pe cei ce aspirau la astfel de funcţii să acuze aristocraţia. Totuşi, cea mai mare parte a burgheziei îşi putea găsi posturi satisfăcătoare la un nivel ceva mai modest sau având posibilitatea să cumpere titluri nobiliare, ceea ce le permitea să aspire la slujbe privilegiate. Mai mult chiar, aproape întreaga burghezie se bucura de avantajele progresului economic început în anii 1730. Aşadar, clasa mijlocie avea destule motive să fie nemulţumită. 

Meşteşugarii, muncitorii necalificaţi şi oamenii de serviciu care lucrau în oraşele franceze deveniseră şi ei o forţă socială explozivă. Condiţiile economice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care îmbogăţiseră clasa mijlocie, fuseseră vitrege pentru aceste categorii mai sărace. Preţurile în creştere, care sporiseră veniturile oamenilor de afaceri şi ale moşierilor, îi aduseseră pe muncitorii de la oraş în pragul dezastrului economic. De exemplu, chiriile practic se dublaseră, iar pentru pâine, care constituia baza alimentaţiei zilnice, se cheltuia aproape jumătate din venit.Salariile creşteau într-un ritm mult mai lent decat costul existenţei. În plus, la sfârşitul anilor 1780 a avut loc o criză economică.

În aceste condiţii, o parte a populaţiei muncitoare ajunsese aproape muritoare de foame. Dacă situaţia nu se remedia, cewi 2000.000 de muncitori din oraşele franceze riscau să devină o serioasă ameninţare pentru sistem. Deşi puţini la număr, ei locuiau în oraşe mari, cum ar fi Parisul. În cazul în care deveneau violenţi, se găseau doar la un pas de centrele de putere. 

Regii Franţei, inclusiv Ludovic al XVI-lea (1774 - 1792), erau conştienţi de faptul că ţara se afla într-o situaţie disperată şi se străduiau din răsputeri – chiar dacă truda lor era zadarnică – să găsească soluţii. Cu toate acestea, pentru şeful statului problemele cele mai cristice nu erau preţul sau accesibilitatea pâinii, ci enormele datorii acumulate. Suma datorată de monarhie la începutul domniei lui Ludovic al XVI-lea se ridicase de la 2 miliarde de livre la 4 miliarde către sfârşitul deceniului al optulea. Ca de fiecare dată, majoritatea datoriilor proveneau din cheltuielile militare. În momentul respectiv, cea mai mare parte a deficitului se datora costurilor legate de ajutorul acordat revoluţionarilor americani. Regele ar fi putut plăti preţul aventurilor imperiale instituind un sistem de impozitare mai echitabil, care să taxeze primele două Stări şi burghezia. El însă a avitat o confruntare cu clasele privilegiate, care-şi întăriseră poziţiile, recurgând la împrumuturi uriaşe cu dobânzi extrem de ridicate. În 1786, băncile au sistat orice fel de împrumuturi. Creditul regal se epuizase. Charles de Calonne, trezorierul regal, s-a decis să aplice reforma finanţelor de stat. El a elaborat un plan care prevedea creşterea impozitelor percepute primelor două Stări şi comunităţii burgheze a oamenilor de afaceri. 

Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789 este considerată prima zi de libertate a poporului francez.

        LD 
Putem slabi band cafea? Acum este posibil cu CafeForm Cafeaua verde, decofeinizata.