Nestatornicul rege Henry VIII

În dramele sale istorice, Shakespeare a arătat cruzimea moravurilor, mai ales la nobilimea engleză. În Evul-mediu, prostituţia era tolerată, având “cartierul general” în anumite localuri de băi. Un bill din 1161 limitează aceste localuri într-un cartier al Londrei şi precizează obligaţiile antreprenorului în toate împrejurările. Regulamentul acestor băi conceput cu grijă de a evita bolile venerice şi de a nu fi exploatate “pensionarele”, care se puteau întoarce la o viaţă mai curată oricând doreau. Fox în Artis and Monuments evaluează la o sută de mii numărul femeilor întreţinute de clerul englez, pentru uzul personal, înainte de Reformă.

Regele Henry VIII, care s-a proclamat şi şef al bisericii engleze, era un om curios, enigmatic. Unii vedeau în el o reîncarnare a lui Gilles de Rais, prototipul lui Barbă Albastră. Instruit, iubind artele şi exerciţiile fizice, nu credea în magie, era însă obsedat de “măreţia regală şi cuprins de raţiunea de stat”. Dacă trimitea pe cineva la eşafod, pe rug, ori la spânzurătorare, avea grijă să îndeplinească toate formele legale.

S-a afirmat în epocă că regele era uranist, având relaţii nefireşti cu Thomas More, autorul Utopiei şi mare cavaler al Angliei şi cu celebrul cardinal Fisher. Adevărul istoric este acela că More şi Fisher au fost condamnaţi la moarte prin catolicismul lor. Dorind să se despartă, după 18 ani de căsătorie, de Catherina d’Aragon, pentru a se căsători cu Ana de Boleyn, o domnişoară de onoare, regele s-a adresat pentru dezlegare papei Clement VII. Neputând obţine divorţul, Henry VIII s-a despărţit de biserica romană, provocand o schismă; s-a proclamat şef suprem al Bisericii din Anglia, silind şi pe demnitarii bisericii romane să recunoască supremaţia regală. Bunurile manăstirilor au fost confiscate în folosul casei regale. Peste 72.000 de oameni au fost arşi pe rug, ori decapitaţi cu securea.

Când s-a săturat şi de Ana de Boleyn, regele o acuză de incest, deşi ştia că nu era fecioară când s-a căsătorit cu ea. A fost şi ea decapitată, pentru a face loc Jeanei Seymour. Dintre cele şase soţii legitime, aceasta pare să fi fost iubită mai mult de Henry VIII; a murit însă curând datorită unei complicaţii la naştere. A venit rândul unei flamande – Ana de Cleves, de care a divorţat repede, pentru a se căsători, în 1540, cu Caterina Howard. Aceasta îl îndeamnă să se apropie din nou de catolici, dar clerul anglican veghea; acuzată de destrăbălare înainte de căsătorie şi apoi de adulter, ea a fost condamnată la decapitare. Parlamentul a votat atunci un bill care consfiinţea pedeapsa cu moartea pentru orice femeie care nu era virgină în momentul căsătoriei ei cu regele; pentru adulter, regina ori prinţesele erau, de asemenea, condamnate la moarte.

Bărbaţii, evident, puteau păcătui oricât, înainte sau după căsătorie. Ultima soţie a lui Henry VIII a fost Caterina Parr, femeie inteligentă, favorabilă luteranismului. Era să piară şi ea, în urma acuzaţiei de trădare, însă regele a murit înaintea ei în 1546. Un fiu pe care l-a avut de la Jeana Seymour, i-a urmat la tron sub numele de Eduard VI; sub acesta, separaţia între biserica anglicană şi cea catolică a devenit definitivă. O fiică avută de la o altă soţie, Caterina de Aragon ajunse regină sub numele de Maria Tudor. O fiică a Anei de Boleyn a fost şi ea regină: Elisabeta, care avea temperamentul şi caracterul tatălui ei. Este considerată o mare regină, epoca elisabetană ocupă un loc strălucit în istoria Angliei.