Demenţa lui Caligula

La moartea lui Tiberius, imperiul roman părea neatins, dar Roma se deteriora tot mai mult. Pentru a pune stavilă descompunerii, ar fi fost nevoie de mâna forte a unui mare reformator. Şi poate că Tiberius a crezut sincer că a găsit-o în persoana lui Gaius, fiul iubitului Germanicus, pe care ostaşii, în mijlocul cărora crescuse în Germania, îl numeau Caligula, sau Cizmuliţă, după încălţămintea de tip militar pe care o purta.

De fapt, la început alegerea părea să fie bună. Caligula s-a arătat generos cu săracii, a redat statului o aparenţă de democraţie, restituind Adunării vechea putere; iar el era cunoscut ca un militar viteaz şi disciplinat. Schimbarea sa bruscă şi rapidă nu poate fi explicată decât printr-o boală care i-a întunecat mintea: un caz tipic de schizofrenie şi de dedublare a personalităţii. Totul a început prin a avea crize nocturne de spaimă, mai ales cand era furtună: rătăcea prin palat şi striga după ajutor. Mare şi robust cum era, atletic, sportiv, petrecea ore întregi în faţa oglinzii făcând strâmbături care îi reuşeau foarte bine din cauza ochilor săi bulbucaţi şi a cheliei de aducea a tonsură de călugăr. La un moment dat a prins dragoste de civilizaţia egipteană şi s-a gândit să introducă obiceiurile ei la Roma. 

Le-a pretins senatorilor să-i sărute picioarele, să lupte în circ cu gladiatorii şi să se lase ucişi de-a binelea; le-a cerut să-l aleagă consul pe Incitatus, calul său, căruia i-a construit un grajd din marmură şi o iesle din fildeş. Şi, ca să emite şi mai bine Egiptul, şi-a luat ca ţiitoare pe cele două surori ale sale. Ba chiar ca una din ele, Drusilla, s-a şi căsătorit, declarand-o moştenitoare a tronului, ca apoi s-o repudieze pentru a o înlocui cu Orestilla, chiar în ziua cand aceasta se căsătorea cu Gasius Piso. S-a oprit la a patra nevastă, Cesonia, care era deja însărcinată când a cunoscut-o, şi cam uraţică. Acesteia, nu se ştie de ce, i-a rămas ataşat şi credincios.

Este posibil ca Suetonius şi Cassius Dio, în ura lor faţă de monarhie, să fi exagerat puţin. Dar nebun, Caligula trebuie să fi fost cu adevărat. Într-o dimineaţă, s-a trezit cu un fel de alergie la oamenii cu chelie. Şi pe toţi i-a trimis în Circ drept hrană fiarelor, ţinute mult timp nemâncate. După aceea, i-a căşunat pe filozofi şi i-a condamnat pe toţi la moarte sau la exil. Au reuşit să scape doar unchiul său Claudiu (viitorul împărat), pentru că era considerat idiot, şi tanărul Seneca, pentru ca s-a prefăcut că este foarte bolnav. Într-o altă zi, a obligat-o şi pe bunica sa, Antonia, să se sinucidă, numai pentru că, uitandu-se odată la ea, a găsit că are un cap frumos, dar că nu-i şedea bine pe umeri. Pană la urmă, s-a luat şi de Jupiter. Spunea că e un balon umflat care uzurpă locul regelui zeilor; a poruncit să se reteze capul la toate statuile şi l-a pus în loc pe al său. Păcat, pentru că în rarele momente de luciditate era simpatic, cordial, spiritual, avea ironia gata şi replica promptă. Odată, i-a răspuns unui cizmar gal care l-a făcut în faţă histrion îngâmfat: “Aşa e, dar crezi tu că supuşii mei sunt mai buni ?”. Chiar dacă ar fi fost cu mult mai buni, s-ar fi debarasat de ei într-un fel sau altul. Dar ei, dimpotrivă, îl aplaudau şi-i sărutau picioarele, cu senatorii în frunte.

A fost nevoie de hotărârea comandantului gărzii pretoriene (garda împăratului), Cassius Cherea, ca Roma să fie eliberată de acest flagel. Caligula se amuza teribil copleşindu-l, ca de obicei, cu insulte obscene. Cassius era un susceptibil şi, într-o seară, pe când îl întovărăşea printr-un coridor al teatrului (împăratul urma să asiste la o piesă), l-a înjunghiat. Oraşului nu-i venea să creadă. Toţi se temeau de vreun truc al lui Caligula, care dorea poate să vadă cine se bucura de moartea sa şi să-l pedepsească. Pentru a dovedi tuturor că era adevărat, pretorienii i-au ucis şi soţia, Cesonia, şi i-au zdrobit capul de pereţi şi fiicei sale, avea doar caţiva ani. Era un final în ton cu personajele, climatul întunecat de teroare şi de demenţă în care acestea trăiseră. Aceasta era Roma, capitala unui Imperiu în care, împotriva unui satrap fără minte, nu exista alt remediu decat regicidul şi pentru regicid, era nevoie de mercenari. Garda pretoriană, înfiinţată de împăratul Octavian Augustus (27 î.Hr – 14 d.Hr), îşi face intrarea triumfală în istorie.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.