Seneca – filosoful cămătar

Nero, în dialect sabin, înseamnă “puternic” şi, în primii cinci ani de domnie, fiul Agrippinei şi-a respectat numele, dovedindu-se un împărat mărinimos şi înţelept. Dar meritul nu-i aparţine; a fost al lui Seneca, acela care a guvernat în numele său.

Seneca era un spaniol din Cordoba, dintr-o familie bogată, de profesie filosof; nume cunoscut deja înainte ca Agrippina să-l angajeze ca preceptor pentru fiul ei. Caligula îl condamnase la moarte pentru impertinenţă; apoi l-a graţiat pentru că suferea de astm. Seneca a stat apoi opt ani în Corsica (exilat de Claudius, unchiul lui Caligula), timp în care a scris excelente eseuri şi cateva tragedii proaste. Nu ştim cine i l-a propus Agrippinei drept omul cel mai potrivit ca să i-l educe pe Nero după regulile stoicismului, al cărui maestru necontestat a fost. Dar oricum, în cateva zile numai, el şi-a schimbat statutul de surghiunit cu acela de stăpan al viitorului stăpan al Imperiului. Era un om ciudat. A profitat fără prea multe scrupule de poziţia sa pentru a-şi îmbogăţi patrimoniul, dar nu a folosit acest patrimoniu ca să ducă o viaţă de senior. Mânca foarte puţin, bea numai apă, dormea pe un pat de campanie, îşi petrecea timpul numai cu cărţile şi cu operele de artă; iar din ziua când s-a căsătorit, i-a fost pe deplin credincios soţiei sale. Cui îi reproşa că iubeşte prea mult banii şi puterea, îi răspundea: “Dar eu nu laud viaţa pe care o duc. O laud pe aceea pe care ar trebui s-o duc. Un model pe care mă străduiesc, de departe, să-l imit”. Pe când se găsea în culma gloriei, un pamfletar l-a acuzat în public de însuşirea, în dauna statului, a trei milioane de sesterţi; că i-ar fi speculat făcând camătă şi că s-ar fi descotorosit de duşmani şi de rivali prin denunţuri. Seneca, în momentul acela era omul care ar fi putut să trimită la moarte pe oricine ar fi dorit, s-a abţinut să-l denunţe pe pârator. Totuşi, după cum ne spune Cassius Dio, camăta a continuat s-o practice. 

Când Nero (54 – 68 e.n) s-a urcat pe tron, Seneca i-a dat să citească în Senat un frumos discurs, prin care noul împărat se angaja să exercite doar puterea de comandant suprem al armatei. Probabil că nu l-a crezut nimeni, dar promisiunea a fost respectată timp de cinci ani, interval în care toate celelalte puteri au fost excercitate de Agrippina şi de Seneca. Şi lucrurile au mers destul de bine, atâta timp cât ei au fost de acord. Nero, avându-i în spate pe aceşti doi sfătuitori, a luat măsuri judicioase: a respins propunerea Senatului de a i se înălţa statui de aur, a refuzat să semneze condamnări la moarte şi, când a trebuit să facă o excepţie, a exclamat cu pana tremurându-i în mână: “De n-aş fi învăţat să scriu !”. Părea într-adevăr un împărat bun, interesat aproape exclusiv de poezie şi de muzică; şi nimeni nu se gândea vreodată că aceste frumoase predispoziţii ale sale aveau să se dovedească primejdioase într-o zi. Agrippina a dorit să-şi depăşească atribuţiile, adică să le facă ea singură pe toate. Seneca l-a îndemnat pe Nero să-şi exercite autoritatea. Furioasă, Agrippina l-a înscăunat la domnie pe Britannicus, fiul lui Claudius (41 – 54 e.n), fostul împărat. Nero a ripostat prin asasinarea acestuia şi impunerea unui domiciliu forţat mamei sale. Agrippina a făcut aici un prost serviciu istoriei, scriind o carte de Memorii despre Tiberius, Claudius şi Nero. Din ea, Suetonius şi Tacit s-au inspirat copios şi, cum dorinţa de a scrie a avut la bază o răzbunare, noi ne temem că, pentru istorie, sursa nu poate prezenta prea mare încredere. Ce rol să fi avut Seneca în uciderea lui Britannicus ? Greu de spus. Ca autor al unui eseu intitulat Despre clemenţă, am dori să nu fi avut nici unul. Însă, date fiind unele antecedente, nu putem să fim siguri de nimic. Câtă vreme Nero a continuat să joace aşa cum i-a cântat Seneca, Roma şi Imperiul au avut linişte, hotarele erau sigure, comerţul prosper şi industria în progres. Dar, la un moment dat, elevul, care împlinise abia douăzeci de ani, a început să se simtă atras către un alt amestru, unul care îi satisfăcea din plin tendinţele de estet: Caius Petonius, arbitrul eleganţei romane, întemeietorul unei categorii de oameni foarte răspandite: aceea de dandy.

Există dificultăţi în identificarea acestui aristocrat bogat, pe care Tacit ni l-a descris ca pe un om rafinat în gusturi, amator de plăceri alese, având un mod de a conversa ironic şi elegant, cu Caius Petronius, autorul lui Satyricon, cărţulie de versuri vulgare pană la obscenitate, cu personaje banale şi situaţii la fel. Oricum, Nero, încantat de acest Petronius, cunoscut în societate, rafinat, cult, seducător şi de bărbaţi şi de femei, cunoscător fără greşeală al frumosului, a găsit că e mai uşor să-l imite pe acest poet prost şi să-i pună în practică învăţăturile literare. Pentru moment, castul Seneca nu a găsit nimic de obiectat, ba e chiar probabil să-şi fi împins singur elevul pe acest drum, pentru a-l distrage cât mai mult de la problemele statului,  pe care prefera să le conducă singur. În felul acesta, timp de câţiva ani, sub un împărat care se degrada tot mai mult, Imperiul a continuat să prospere. Traian (98 – 117 e.n), mai tarziu, a definit primii cinci ani ai domniei lui Nero ca  “epoca cea mai bună a Romei”.
Însă, la un moment dat, Nero a dat peste Poppea, o femeie foarte frumoasă, în plină floare, care dorea să fie împărăteasă; şi, ca să izbutească, l-a împins şi pe Nero să facă pe împăratul. Când a cunoscut-o, Nero avea douăzeci şi unu de ani, o soţie decentă, Octavia, care îşi suporta cu demnitate toate nefericirile conjugale, şi o amantă, Acte, femeie inteligentă, care îl iubea. Numai că Nero nu-i plăceau femeile decente; şi le-a tratat pe amândouă pentru destrăbălata, senzuala şi calculata Poppea. Iar din acest moment încep povestea ei şi necazurile Romei.

Seneca a fost atras ulterior în complotul lui Piso şi i-a împărtăşit unui apropiat următoarele gânduri: “În ce mă priveşte, am trăit destul şi mi se pare că am obţinut tot ce meritam. Acum aştept moartea”.

Când Nero l-a chemat urgent pentru judecată, Seneca, foarte calm, a îmbrăţişat-o pe Paolina, soţia sa, a băut cucută, şi-a deschis şi venele, murind conform preceptelor stoice, mai frumos decât a ştiut să trăiască. Veacurile au şters contradicţiile lui Seneca omul, şi ne-au păstrat doar opera scriitorului,  care a atins măreţia. El ne-a învăţat cum se scrie un studiu de filosofie şi cum anume se împacă idea de renunţare cu practicarea confortului personal. Unui asemenea profesor nu puteau să-i lipsească elevii.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.