Răutatea umană - o problemă morală

Vorbim de morală în clipa în care distingem ce este permis de ceea ce nu este, trasând o graniţă dincolo de care trecerea este interzisă. Orice activitate are morala sa şi fiecare îşi dă seama de relativitatea empirică a moralei, deoarece se constată că există atâtea morale câte clime şi epoci există.

Se spune deseori că omul ştie că va muri pentru că este conştient; poate că ar trebui să spunem că el nu trăieşte experienţa conştiinţei în măsura în care ea vine de altundeva şi dinaintea timpului şi că pleacă altundeva şi după timp. Mister banal şi uitat în mod inevitabil. Ne naştem şi murim. Ceea ce este evident nu este neapărat şi uşor de înţeles, mai ales dacă trebuie să înţelegem originea, fără de care rămânem neputincioşi în faţa lui. 

Universul nu are limite vizibile şi a existat în memoria omului dintotdeauna: el este infinit în spaţiu şi timp, cel puţin pentru cunoaşterea umană. Cum se poate deosebi de fapt căutarea adevărului de căutarea binelui? La Kant este o exigenţă a raţiunii practice şi nu o cunoaştere a raţiunii teoretice. În această privinţă, înţelege morala, care ar trebui să se scrie Morală, să afirme că ea ştie cu siguranţă să deosebească binele de rău şi cele trei mari religii revelate consideră că au primit în însuşi Revelaţia lor elementele acestei morale, care, după exemplul eticii, ţinteşte spre universalitate, ba mai mult, ajunge la ea.

Răutatea omenească este un fapt permanent, lucru dovedit de Pascal, Rousseau şi Kant. Nietzsche avea chiar o vorbă: maimuţa este un animal mult prea blajin pentru ca omul să se fi tras din ea!

Doctrina păcatului originar este poate cel mai bun exemplu al punctului de contact dintre raţional şi iraţional. Pentru Pascal este o obscuritate care luminează afirmaţia care sfidează raţiunea şi singura care explică contradicţiile condiţiei noastre. Natura neliniştită a omului alcătuită din mişcări permanente este semnul acestei contradicţii esenţiale.

Justiţia şi forţa au nevoie una de cealaltă, datorită calităţilor fiecăreia: dreptatea nu este puternică şi aceasta este slăbiciunea sa, dar nimeni nu poate reduce mult timp la tăcere acuzaţia împotriva forţei tiranice şi aceasta este forţa sa. Puterea este puternică şi aceasta este puterea sa, dar nicio putere nu dăinuie prin ea însăşi şi nu-şi schimbă locul şi mâinile care o ţin şi aceasta este slăbiciunea sa.

Dacă a fi moral înseamnă a acţiona în aşa fel încât regula după care se conduce acţiunea ta poate fi transformată în regulă universală, atunci atitudinea cea mai bună este evident aceea de a nu lua armele.

Ah, dacă toată lumea ar face ca tine! Întocmai, răspunde contestatarul, n-ar mai exista războaie şi nici neînţelegeri între conducători (politicienilor de ''doi lei'' care împânzesc peisajul urban şi rural, eu le zic potlogari). Dar nu e un viciu de formă în acest demers? Întrebarea este: trebuie sau nu să luăm armele? Pentru a răspunde nu, contestatarul ne asigură că acesta este singurul mijloc de a sparge cercul vicios şi că, dacă toată lumea ar fi convinsă de asta, s-ar sfârşi cu violenţă. Tocmai acesta este punctul delicat: pentru a dovedi că are dreptate, contestatarul are nevoie ca toată lumea să fie de acord cu el şi să vrea să meargă în aceeaşi direcţie cu el. El îi poate aţâţa pe alţii, dar nu poate dovedi nimic. Şi invers, cel care răspunde afirmativ nu poate justifica în mod raţional (în perspectiva exigenţei morale pure) că trebuie luate armele, dar din nefericire fără îndoială, nu întâmpină totuşi niciodată vreo dificultate în a ne convinge de acest lucru. Pur şi simplu pentru că întrebarea se pune tocmai fiindcă există o problemă şi pentru că în faţa noastră sunt oameni care au luat armele. Contestatarul conştiinţei are dreptate într-un anumit sens, dar îl contrazice însăşi existenţa sa. El contestă, neagă şi refuză pentru că are în faţă realitatea răutăţii.

Aceasta este faimoasa apologie a cutumelor (morala în sens de moravuri). Aceasta este puterea pacificată, puterea uitată, obişnuinţa devenită o a doua natură. Lucrurile sunt aşa cum sunt (gândiţi-vă, spre exemplu, la un personaj local, mai exact, la o caricatură de politician) pentru că aşa au fost întotdeauna, sau cel puţin aşa par sau aşa sunt prezentate. Lucrurile acestea, bune pentru unii şi rele pentru alţii, nu s-ar putea oare schimba? 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.