Blogul lui Liviu Danila

Încă din a doua jumătate a secolului al V-lea au ajuns anumite veşti despre avari la Bizanţ, dar abia în anul 558 e.n. soseşte o ambasadă a lor în capitala imperiului cerând de la Justinian I teritorii unde să se stabilească. Apariţia subită şi nemijlocită a avarilor pe scena istoriei se explică, probabil, prin presiunea exercitată asupra lor de către populaţiile turce din faţa cărora ei se retrăgeau spre apus. Între 558-562 e.n. ei intervin în conflictele populaţiilor de pe teritoriul dintre Caucaz şi Carpaţi şi reuşesc să supună o serie de populaţii bulgare, printre care pe cuturguri şi onoguri, luptând şi împotriva anţilor.

Curând au ajuns până la întretăierea zonelor de influenţă ale Bizanţului cu cele ale longobarzilor şi gepizilor. Nefiind suficient de puternici ca să facă faţă unei triple ameninţări, ei au ales să rămână în nordul Mării Negre. Neîncredere în forţele proprii şi teama pe care le-o inspira puterea Bizanţului se manifestă şi în faptul că după ce urmaşul lui Justinian I refuză să plătească subsidiile anuale, primite mai înainte, ei se îndreaptă spre nord-vest unde atacă pe franci în regiunea Elbei. Fiind însă respinşi, ei se vor adresa din nou Bizanţului oferindu-şi supunerea.

Această situaţie care nu lasă încă de loc să se întrevadă forţa înspăimântătoare de care vor dispune avarii câteva decenii mai târziu se schimbă însă brusc în urma propunerii longobarzilor de a ataca împreună pe gepizii care le-au cauzat, acestora din urmă, o gravă înfrângere. Până la urmă avarii primesc oferta longobardă după ce li s-a promis a zecea parte din turmele longobarde, jumătatea prăzii de război şi toată ţara gepizilor. Pentru a scăpa de presiunea ameninţătoare a turcilor din răsărit şi atraşi de promisiunile ademenitoare ale longobarzilor, avarii înaintează spre apus şi participă la luptele împotriva gepizilor care s-au încheiat cu înfrângerea completă a acestora. Avarii au intrat imediat în posesia, potrivit convenţiei încheiate, teritoriilor locuite de gepizi. Totodată longobarzii, pentru a se sustrage vecinătăţii periculoase a aliaţilor lor, au plecat în 568, eventual chiar forţaţi de aceştia, în Italia.

Se pune întrebarea dacă avarii au pătruns în Câmpia Panoniei trecând prin Transilvania ori dacă ei au înaintat de-a lungul Dunării până în Câmpia Panoniei. Ambele posibilităţi au fost susţinute de istorici. Având în vedere însă faptul că avarii înving pe gepizi undeva lângă Dunăre şi revendică de la bizantini oraşul Sirmium ocupat între timp de aceştia, ipoteza pătrunderii avarilor în Panonia de-a lungul Dunării este mai probabilă.

Bizanţul, abandonând politica obişnuită de echilibru şi aţâţare reciprocă a populaţiilor care locuiau de-a lungul Dunării, prin ocuparea oraşului Sirmium a pus mâna pe acest cap de pod de primă importanţă pentru trecerea Savei, folosindu-se de situaţia precară a gepizilor care deţineau până atunci oraşul. Atacul avarilor contra acestui oraş a eşuat, însă după multe tratative, inclusiv cu izbucnirea războiului cu perşii, bizantinii încheie pace în anul 575, obligându-se să plătească subsidii anuale, fără să predea însă şi oraşul Sirmium. Restabilindu-se raporturi paşnice, avarii atacă în interiorul Bizanţului în anii următori pe slavii din Câmpia munteană. În 579, însă, avarii atacă din nou oraşul Sirmium şi după o rezistenţă eroică de trei ani, oraşul capitulează în anul 582, devenind reşedinţa caganului. Cucerirea oraşului a deschis avarilor, timp de un deceniu, largul acces necesar expediţiilor de jaf şi de pradă în Peninsula Balcanică în cursul cărora au lansat cunoscuta asigurare: “Ieşiţi, semănaţi şi seceraţi, noi vom lua de la voi numai o parte a dărilor”.

Abia după încheierea victorioasă a războiului împotriva perşilor, în anul 591, bizantinii au din nou posibilitatea să intervină împotriva avarilor, şi astfel caganul este forţat să-şi mute din nou reşedinţa în nordul Dunării, unde o vom întâlni şi după 200 de ani, în timpul luptelor cu francii.

În urma întăririi poziţiilor bizantine, atacurile avare se vor îndrepta spre vest. Din această epocă sunt amintite o serie de lupte cu longobarzii, bavarezii şi francii. Succesele obţinute încurajau probabil pe cagan să-i atace din nou pe bizantini, ajungând astfel chiar în apropierea capitalei, însă izbucnirea unei ciume îl forţă să încheie pace în anul 600.

Generalul bizantin Priscus, folosindu-se de slăbirea avarilor, trece Dunărea şi îi învinge în mai multe lupte din Banat, reîntorcându-se victorios cu un mare număr de prizonieri între care se aflau avari, slavi, gepizi şi alţi “barbari”, aceştia din urmă fiind consideraţi ca aparţinând, eventual, populaţiei băştinaşe. Asasinarea împăratului şi incapacitatea urmaşului său a permis avarilor să-şi refacă forţele şi să invadeze din nou, în cursul următoarelor decenii, Peninsula Balcanică. O ameninţarte gravă, chiar pentru existenţa statului bizantin aduce anul 626, când oraşul Constantinopol a trebuit să facă faţă unui dublu atac, asediat fiind de perşi ajunşi până la Bosfor, iar din apus de o armată numeroasă de avari din care care făceau parte şi populaţiile supuse lor, slavii şi gepizii.

Dispunând de superioritate pe mare şi profitând de neînţelegerile dintre perşi şi avari, bizantinii au reuşit să se impună, iar avarii au fost nevoiţi să renunţe la continuarea asediului.

Datorită loviturii primite, avarii n-au mai reuşit să joace un rol decisiv în Peninsula Balcanică şi de aceea ei vor fi foarte rar amintiţi în izvoarele greceşti.

Încă din anul 623, cu doar trei ani înainte de atacul împotriva Constantinopolului, slavii “venzi“ s-au răsculat împotriva avarilor sub conducerea lui Samo, reuşind să menţină independenţa statului său. După eşecul din faţa Constantinopolului din anul 626, au izbucnit o serie de lupte interne între avari şi cuturguri, disputându-şi reciproc conducerea. În final, cuturgurii au ieşit biruitori, însă au preferat să părăsească Panonia şi s-au stabilit ulterior pe teritoriul bavarezilor. Avarii au fost înfrânţi în acest timp şi de populaţiile bulgare din regiunea pontică, pierzându-şi unitatea.

Răscoala lui Samo, înfrângerea din 626, luptele interne şi pierderea influenţei în răsărit, au slăbilt puterea avară într-o măsură atât de mare, încât aproape timp de un secol avarii apar rareori în izvoarele contemporane. Abia în 743 ei sunt amintiţi în legătură cu luptele lor împotriva carantanilor.

Prăbuşirea definitivă a stăpânirii avare se întâmplă câteva decenii mai târziu, către sfârşitul secolului al VIII-lea. Atacând teritoriile mărginaşe din răsăritul imperiului franc, acesta întreprinde în 795 şi 796 două campanii în care francii reuşesc să cucerească şi să distrugă ringul, incinta fortificată şi sediul principal al avarilor care au fost nevoiţi să se supună ori să se refugieze dincoace de Tisa. Până în 805 au urmat încă mici răscoale, dar rezistenţa avară era înfrântă şi în anii următori rămăşiţele populaţiei avare au cerut chiar sprijinul francilor împotriva slavilor care se îndreptau împotriva asupritorilor de odinioară. În anul 822 ei mai sunt amintiţi o singură dată, iar ultima menţiune, şi aceasta vagă, datează din anul 873. După aceea avarii dispar din istorie. În cronica lui Nestor, avarii sunt amintiţi în legătură cu luptele lor împotriva tribului slav al dulebilor, sub numele de obri: “şi muriră cu toţii şi n-au mai rămas nici un singur avar”. Şi astăzi mai există în Rusia proverbul: “au pierit ca avarii de la care n-au mai rămas nici urmaşii nici moştenitori”.