Blogul lui Liviu Danila

Evul Mediu a fost caracterizat printr-o societate ierarhizată rigid, ceea ce era justificat de faptul că, precum crengile unui arbore, fiecare nivel social era ordonat după importanţă.

În timp ce nobilimea şi clerul stăteau cocoţaţi în vârful ierarhiei, evreii şi cei care practicau meserii neonorabile erau în afara societăţii. Biserica acţiona ca un gardian al culturii, în special în propriile mânăstiri de călugări şi de maici. Aceasta a păstrat învăţăturile Antichităţii, adesea datorită medierii savanţilor musulmani. În secolul al XII–lea s-au dezvoltat primele universităţi, din şcoli mânăstireşti şi bisericeşti. Opuşi clerului erau marii seniori şi nobilimea, ei dezvoltându-şi propria cultură, concentrată în jurul ideii de cavalerism. Conform acestui ideal, datoria unui cavaler era să reunească virtuţile creştineşti cu spiritul de combativitate şi curajul, demonstrate în turnir. Marii seniori încercau să-şi mărească domeniile şi să limiteze influenţa nobilimii şi a Bisericii. În sistemul economic feudal puterea lor era totuşi dependentă de supuşi. Un mare senior încredinţa un domeniu unui vasal, ceea ce crea o legătură socială prin faptul că primul asigura protecţie, în timp ce al doilea datora supunere. Regele delega domeniile ereditare nobililor care le administrau din castele bine fortificate, ceea ce îi separa de cei pe care îi conduceau. Cea mai mare parte a populaţiei era formată din agricultori obligaţi să presteze diferite servicii seniorilor lor. Condiţiile de viaţă erau grele, din care cauză creştea rata mortalităţii infantile.

Epidemiile răspândite de rozătoare au erupt în secolul al XIV-lea, la intervale neregulate, şi au luat vieţile a milioane de oameni din întreaga Europă. Aceste catastrofe au avut un impact enorm asupra psihicului colectiv şi au întărit sentimentul apocaliptic. Fanaticii religioşi şi flagelanţii întăreau convingerea inevitabilei condamnări.

Evul Mediu a fost dominat de religie şi de viaţa spirituală. Neobosita căutare de a trăi pe placul lui Dumnezeu s-a concretizat prin multiple încercări de a reforma Biserica şi viaţa religioasă.

Teologi ca Toma d’Aquino au folosit filozofia scolastică raţională pentru a uni dogma teologică cu descoperirile ştiinţifice. Ca o reacţie la această tentativă de a uni credinţa şi cunoaşterea, s-a dezvoltat misticismul. Mistici ca Hildegard de Bingen şi Meister Eckart s-au gândit la o experienţă spirituală interioară, cu un Dumnezeu care să existe în afara instituţiei bisericeşti. Mişcări laice, precum a beguinelor, au încercat să combine această nouă pietate cu viaţa de zi cu zi. Ordinele de călugări cerşetori apărute în secolul al XIII-lea au materializat ideea de sărăcie creştină. După declinul municipalităţii antice, oraşele au înflorit în Evul Mediu târziu şi au atras populaţia oprimată de la ţară. Comerţul şi afacerile s-au concentrat în oraşe, oferind o sursă de venituri a cărei importanţă a crescut continuu. Aceste centre ale capitalismului timpuriu au dus la apariţia unei clase superioare urbane. Această clasă s-a situat în fruntea Renaşterii şi a Umanismului, care au avut ca rezultat tranziţia spre epoca modernă.