Naşterea civilizaţiei

Primele civilizaţii urbane au apărut în Orientul Apropiat, în aşa-numita Semilună Fertilă întinsă din Palestina, prin Siria şi Asia Mică, până în Mesopotamia. 

Acest proces a fost determinat de creşterea populaţiei, de dezvoltarea continuă a tehnicilor agricole şi de creşterea vitelor. Astfel, civilizaţiile sedentare şi cele normade s-au separat, îndrucât extinderea terenurilor arabile i-a obligat pe crescătorii de vite să călătorească din ce în ce mai departe. Competiţia pentru apă şi terenuri de păşunat a dus la conflicte extinse. Cămila, alături de alte animale, a fost domesticită şi a devenit cel mai important mijloc de transport pentru negustori. Importanţa vitelor este demonstrată de simbolismul religios, în care în special vaca a fost asociată cu forţa şi fertilitatea. În societăţile în dezvoltare, constituirea unor diguri de protecţie împotriva inundaţiilor şi a unor sisteme complexe de irigaţii necesita o diviziune a muncii, complicată şi mai mult de nevoia crescândă de apărare împotriva atacurilor triburilor nomade. Astfel, pe lângă agricultori, apăreau acum şi meşteşugari şi militari. În vârful acestor societăţi se aflau preoţii. Ei ofereau nu numai legătura cu zeitatea locală, ci, prin dezvoltarea calendarelor, şi informaţii despre perioadele de inundaţii, despre momentul însămânţărilor şi al recoltatului. Mai mult, într-o epocă în care puterea sprirituală şi cea laică mergeau mână în mână, preoţii îndeplineau şi roluri politice. Astfel, deseori templul funcţiona ca loc central de depozitare. Preotul-şef era şi prinţ al oraşului şi răspundea de îndeplinirea cerinţelor de cult pentru zeii care apărau oraşul. Doar în statele mari preoţii şi prinţii erau priviţi drept caste separate, deşi conducătorii laici continuau să fie legitimaţi prin legături religioase, iar preoţimea continua să beneficieze de influenţa politică pe care o excercita.

Unul dintre cele mai importante progrese culturale a fost inventarea scrisului, care de la bun început a fost asociat cu lucrările comerciale ale preoţimii. Folosind iniţial numai pentru a ţine evidenţele vânzărilor, scrisul a fost rafinat şi dezvoltat până când a devenit posibilă scrierea unor documente mai lungi. Dintr-o scriere pictografică similară hieroglifelor egiptene s-a dezvoltat şi scrierea cuneiformă, în care caracterele denotă sunete, nu reprezentări picturale, fiind astfel mai uşor de combinat. Chiar şi celebrele hieroglife egiptene clasice au fost înlocuite, pentru utilizarea cotidiană, cu o versiune simplificată. Între anii 1400-1000 î.Hr., în Orientul Apropiat s-a dezvoltat scrierea definită, cu un număr limitat de litere, care a stat la baza alfabetelor moderne. Ca în toate scrierile semitice, vocalele nu erau încă marcate. Vechii greci au fost primii care au inclus vocalele în alfabetul lor, deşi au păstrat forma şi ordinea tradiţionale ale literelor. Cele mai vechi texte greceşti sunt scrise, ca şi vechile texte semitice, de la dreapta la stânga.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.