Un om şi un destin: Mihai Buracu

În urmă cu aproape 9 ani, mai precis în primăvara anului 2003, am realizat cu Mihai Buracu, chiar în cabinetul său de lucru, un interviu despre Fenomenul Piteşti şi difuzat ulterior pe un post local de televiziune. În perioada respectivă moderam emisiunea culturală “Biografii sentimentale” şi în care am abordat o paletă întreagă de subiecte, toate închinate unor personalităţi ale Mehedinţiului.

                                                                       Mihai Buracu (14 martie 2003)

Am în faţă două lucrări cutremurătoare: “Drumuri în întuneric” de Dumitru Andreca, lucrare apărută în anul 1998, la Fundaţia Academia Civică şi “Voi n-aţi fost cu noi în celule...” de Ion Gheorgheosu. Ambele lucrări sunt consacrate în întregime victimelor dictaturii comuniste din România (1944-1989) şi se referă direct la Mihai Buracu. 
În lucrarea domnului Dumitru Andreca, “Drumuri în întuneric”, imediat după prefaţa domnului inginer Nicolae Ianăşi, preşedintele A.F.D.P.R. Mehedinţi, cititorul este captat imediat de titlul: Drumuri în întuneric. Altfel spus, preludiul unei adevărate torturi.

Despre soţia sa

Pe soţie am întâlnit-o pe când eram elev la Liceul “Traian Doda” din Caransebeş, era laborantă la o farmacie din centrul oraşului. Nu reuşise să-şi termine studiile, fiindcă urmase câţiva ani de zile cursurile la liceul german “Honterus” din Braşov, iar acum trebuia să dea nişte diferenţe pentru terminarea cursului liceal. Le-a şi dat după aceea, a urmat Şcoala Normală, iar după absolvire a dat examen de admitere la facultate, perioadă în care eu eram deja arestat.

Sunt ani în care mântuirea mi-a fost credinţa în Cel de Sus şi încrederea în justiţia divină şi poate la fel de puternică a fost şi încrederea în forţa biruitoare a iubirii. Spun un adevăr afirmând – cel puţin îmi este mie ca un adevăr pe care îl recunosc şi trebuie să-l recunosc! – că dacă nu era fiinţa care şi astăzi este alături de mine ca soţie, şi care a fost şi în anii tinereţii alături de mine, poate nu aş fi supravieţuit acelor ani de cumplită tortură.

Cum a început calvarul

Elev fiind, în preajma bacalaureatului, cu o săptămână înainte de acest examen, am fost arestat de Securitatea din Caransebeş (7 iunie 1949) şi, după o anchetă crâncenă, dureroasă, aproape de neimaginat, am fost trimis în faţa Tribunalului Militar şi condamnat la 2 ani de închisoare, din care am executat, din nefericire, 5 ani.
Grupul nostru (Sârbu Bujor, Crăciun Aurel, Aldea Alexandru, Rădoi Marin, Drăgulescu Luca, Lăzărescu Victor, Izverceanu Vasile, etc.) făcea o figură aparte, acolo, fiind cei mai tineri deţinuţi. Caransebeşul a devenit celebru prin lupta de rezistenţă din Munţii Banatului, noi formam şi primul lot de deţinuţi politici, iar arestarea noastră a avut probabil, printre altele, şi acest obiectiv: de a provoca spaimă, mai ales, a intimida şi preveni orice eventuală încercare a tinerilor, mai ales, de a se opune acţiunilor întreprinse de regimul comunist, instalat în toată forţa lui după 30 decembrie 1947.

După ce am stat o perioadă relativ scurtă la Penitenciarul din Caransebeş, am fost trimişi la Securitatea din Lugoj, aici lucrurile au început să capete accente dramatice, unele dintre ele aproape mai dramatice decât cele trăite în alte părţi, de-a lungul detenţiei noastre.

O întâlnire istorică

Am avut acolo, la Caransebeş, ocazia să-l văd plimbându-se în curtea închisorii pe Emil Haţieganu, fost ministru naţional-ţărănist în guvernele de după 1944. Mai erau încă multe alte personalităţi arestate, dar nu reţin numele lor, noi trăind sub iluzia provizoratului detenţiei noastre.

Bătuţi şi infometaţi

La Lugoj au început cu adevărat torturile cele mai greu de îndurat, dar şi de descris. Tortura îmbrăca toate cele trei forme ştiute: frica, foamea şi frigul. De la bătaia la talpă, la talpa bocancului, pentru ca, în felul acesta să se umfle piciorul, iar chinurile să fie şi mai greu de suportat. Un alt aspect era înfometarea. Nu am cunoscut în nicio altă închisoare sau lagăr prin care am trecut foamea pe care am îndurat-o la Lugoj, unde, în timpul anchetei, toată mâncarea se reducea la o ceaşcă de apă caldă dimineaţa şi o singură felie de pâine. După nici trei săptămâni de zile, când ne ridicam de jos trebuia să ne ţinem de pereţi, pentru că altfel am fi căzut. 

Cei de la Securitatea din Lugoj aveau acolo nişte căţălandri şi cărora în fiecare dimineaţă li se aduceau în nişte castroane bucăţi de pâine albă şi lapte, iar noi priveam pe geam, hămesiţi, cum se înfruptau câinii din aceste bunătăţi şi cred că dacă ni s-ar fi dat voie, ne-am fi repezit şi ne-am fi încăierat cu câinii ca să putem să lipăim şi noi o gură de lapte sau să prindem o bucată din pâinea la care priveam cu atâta jind.

Temniţele “speciale” ale regimului

Din întreg sistemul comunist, România a fost unica ţară care a avut închisori cu o asemenea destinaţie: o temniţă a liceenilor, cea de la Târgşor, unde am fost trimişi noi după proces, şi o temniţă a studenţilor, cea de la Piteşti, care s-a transformat în cea mai cumplită formă de represiune pe care a gândit-o şi a organizat-o vreodată omenirea. 

De la “paradisul” de la Târgşor, la Peninsula Valea Neagră

Târgşorul, pentru mine, a fost o insulă roz a arhipelagului concentraţionar românesc. Acolo aveam libertatea să mergem în cadrul închisorii, putând comunica între noi. Era o magazie unde se puteau păstra pachetele cu alimente şi era o atmosferă prielnică.
Era acolo un bătrânel, Antonescu, foarte cumsecade în felul lui şi se mulţumea să ne citească din “Scânteia” şi să ne spună cât de bine era în comunism.
La Valea Neagră am avut primul contact cu grozăviile reeducării de la Piteşti. După noi, la scurt timp, au venit două brigăzi de studenţi, care trecuseră deja prin experimentul de la Piteşti. În aceste brigăzi, colegul meu, Obrejan, l-a cunoscut pe Boşcai, care absolvise cu 2-3 ani mai înainte Liceul “Traian Doda”, şi care, ulterior, a ajuns directorului Grădinii Botanice din Cluj, fost asistent al profesorului Alexandru Borza. Obrejan s-a dus la el prietenos, cu braţele deschise, să-i spună că e bucuros să-l revede, deşi nu era un motiv de bucurie. Acest Boşcai, care îl cunoştea foarte bine, i-a întors spatele, spunându-i că nu-l cunoaşte. “Dar cum, Liviu?...” “Nu ştiu cine eşti, pleacă!“. Această atitudine a fost pentru noi un semnal de alarmă, o comportare foarte suspectă, neobişnuită între deţinuţii politici care se cunoşteau din libertate.

Infernul de la Piteşti

La începutul anului 1951, am ajuns în incinta Penitenciarului din Piteşti. Am fost duşi într-o cameră în care se mai găseau alţi 22 de deţinuţi la care se adaugă lotul noilor veniţi (un total de 44 de liceeni şi studenţi). Era sinistra “Cameră 4 spital”.
Timp de o lună de zile, acolo am trăit poate cea mai frumoasă perioadă din detenţia mea. Tinerii care erau deja acolo, studenţi, deci mai mari decât noi cu câţiva ani, duceau o viaţă de o frumuseţe deosebită şi aveam senzaţia că trăiesc cu totul altă lume, la care nici nu visasem până atunci că se poate trăi.
Noi ne aşteptam să fim primiţi într-un mod cu totul aparte, duşmănos, ameninţător, ca să ne trezim dintr-o dată în această insulă paradisiacă a unei lumi pe care nu o credeam posibilă în detenţia comunistă. Am început să le spunem: “Domnilor, dar noi am auzit că la Piteşti se practică reeducarea, se face...” Şi ne-au răspuns: “A, nu, au încercat, dar cu noi nu le-a mers, noi am fost cei care ne-am impus punctul de vedere şi am reusit să închidem uşa acestui cumplit sistem al reeducării. Am rămas credincioşi idealurilor noastre…”

                                                                              Mihai Buracu (14 martie 2003)

Prin tot ce făceau ne convingeau de cele afirmate. Am muşcat din momeală, începând treptat să facem mărturisiri în legătură cu viaţa şi activitatea noastră. Îi interesa trecutul nostru, ce relaţii am avut înainte, despre familie, despre lucruri eventual nemărturisite la Securitate.
Întrebarea care îi frământa pe cei din închisoare, dar şi pe cei din afară, era: “Vin sau nu vin americanii?”
Studenţii doreau să ştie totul, inclusiv ce ne spuneau cei apropiaţi la vorbitoare, pentru că ăsta a devenit primul cap de acuzare, cu scopul de a ne distruge moralul.
Tinerii care lucrau, sculptau în os, se ofereau să ne facă chiar mărţişoare cu însemnele mişcării legionare, cu “Garda de Fier”.
Am fost şi eu îndemnat să accept să mi se facă un astfel de mărţişor şi am răspuns: “Da, pentru prietena mea de la Caransebeş, aş vrea să fac o inimioară cu însemnele “MMB” (Marga şi Mihai Buracu)”.
Am trăit momente emoţionante acolo, fără să ştiu că totul era confecţionat, pentru ca apoi şocul loviturilor primite să fie cu atât mai dur.
În clipa când a venit momentul bătăii propriu-zise, şocul în asta a constat: când am văzut că cei care lovesc cu cea mai mare ferocitate în noi erau tocmai cei pe care îi crezusem atât de apropiaţi sufletului nostru.

Un experiment nereuşit

Cel care a condus operaţia de reeducare în camera noastră a fost Constantin Jubereanu, un tânăr student arestat ca naţional-ţărănist, de lângă Caransebeş.
Pentru mine a fost, ca să zic aşa, o şansă, fiindcă am înţeles la un moment dat că Jubereanu l-a cunoscut pe unul din fraţii mei, deci îmi cunoscuse familia, şi-am simţit uneori că asupra mea nu s-a aplicat programul de tortură cu care s-a acţionat asupra colegilor mei din lotul disciplinar.

Scena apocaliptică a măcelului

În fiecare zi, spre seară, eram scoşi la plimbare, o plimbare de zece minute în curtea închisorii. În una din zile, prin luna februarie, cam la o lună după sosirea noastră la Piteşti, venind de la această plimbare de seară, am intrat în cameră şi am văzut cu stupoare că ne aştepta un alt grup de studenţi, pe care nu-i cunoşteam, şi toţi având în mâini bâte, biciuri din frânghie împletite... În momentul intrării în cameră, am văzut că şi cei care fuseseră cu noi la plimbare, şi pe care timp de o lună îi considerasem ca foarte apropiaţi nouă, s-au repezit la paturile lor şi au scos de sub saltele “unelte” asemănătoare, repezindu-se asupra noastră. Au fost doi pe unul; acesta a fost raportul de forţe. 

N-aş putea să măsor în timp durata acestui cumplit măcel. O oră? Două? Unii dintre cei loviţi au încercat să se apere, a fost o rezistenţă, o luptă, dar care n-avea şanse de reuşită.
Am văzut cum, sub ochii mei, Suciu, de la Arad, a fost luat de gât şi izbit de perete cu atâta brutalitate încât, în clipa în care cel care îl lovise i-a dat drumul, s-a prelins ca o cârpă de-a lungul zidului, iar pe zid a rămas imprimată o dară de sânge. Am fost convins că acesta a fost omorât.
La un moment dat, după aceea am aflat cine era persoana respectivă, cel care conducea această operaţie a venit la mine, moment în care mă vedeam şi eu victima acestei execuţii criminale, şi m-a întrebat: “De ce plângi, măi, banditule?” Plângând în hohote, am îngăimat cu glas stins: “Vă rog să nu mă omorâţi!” M-a luat de piept şi m-a aruncat într-un colţ al camerei, urlând: “Du-te-n p.... mă-tii, banditule!” Şi nu am primit nici măcar o singură palmă, în timp ce toţi ceilalţi au fost bătuţi până ce au căzut ca nişte fiinţe inerte, lipsite de viaţă în urma loviturilor primite.

Cred că, într-adevăr, tortura îndurată de mine ca spectator a fost mai cumplită decât cea de care a avut parte Suciu, care, în 5 minute, a intrat în inconştienţă ca urmare a loviturilor primite şi a sângelui care i-a curs din cap. N-a fost nimeni omorât, dar până când nu au fost aduşi toţi în starea de masă informă, de carne macerată în urma bătăii, nu s-au oprit. Am fost singurul care am trăit această stare neobişnuită, poate greu de crezut dar este o realitate. Nu am reuşit niciodată să reconstitui mental scena apocaliptică a măcelului.

Eugen Ţurcanu intră în scenă

Şeful lotului de reeducare din “Camera 4 spital” a fost Constantin Jubereanu. Eugen Ţurcanu venea o dată, de două ori pe zi, să vadă cum merg lucrurile, dacă bătaia este eficientă, cât de serioase şi de aspre sunt pedepsele care nu se aplică şi, mai ales, ce informaţii şi dezvăluiri au fost smulse pentru a fi oferite Securităţii.

                                                               Eugen Ţurcanu, călăul de la Piteşti

Eugen Ţurcanu a fost în tinereţe un simpatizant al mişcării legionare şi apoi, după 1944, instrase într-un eşalon de vârf al tineretului progresist, gata să-şi ofere serviciile partidului comunist, care sub protecţia armatei sovietice se pregătea să pună mâna pe toate pârghiile puterii.
Făcea parte dintr-o familie mult apreciată şi iubită de Bodnăraş, şi pe când se pregătea să facă un salt în diplomaţia românească, s-a aflat că în tinereţe cochetase cu mişcarea legionară, deşi nu făcuse parte din ea. Pentru motivul că nu îi denunţase Securităţii pe cei pe care îi cunoscuse ca făcând parte din mişcarea legionară, a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare, pentru omisiune de denunţ. Acesta se pare că a fost motivul arestării lui, dar suficient pentru un om atât de vanitos ca să poarte o ură imensă celor care se făcuseră vinovaţi, după părerea sa, de privarea lui de libertate.
N-a pierdut niciun moment să-şi dovedească loialitatea faţă de regimul comunist. A devenit un zelos reeducător, în ideea că, pe măsura ataşamentului dovedit faţă de cauza comunistă, va fi promovat din nou unde visase o viaţă întreagă, în diplomaţie.

Tortura

Dacă ar fi să descriu acum toate chinurile la care am fost supuşi, nu aş găsi cuvintele potrivite spre a reda acele insuportabile, inumane proceduri, faptul că eram obligaţi să mâncăm din gamelă întinşi pe burtă, având mâinile la spate... Tortura consta şi în aceea că mâncarea ni se servea foarte fierbinte. Cel care rămânea ultimul la mâncare era supus unui supliment de bătaie şi ca urmare ne întreceam să mâncăm cât mai repede, în condiţiile unor animale, întinşi pe burtă...

                                                                                 Un salt în timp

Mâncarea, care era cât de cât consistentă, pâinea sau eventuala bucăţică de carne (o dată la 2-3 săptămâni de zile), trebuia s-o înghiţim nemestecată. N-aveam voie să mâncăm pâinea, ea trebuia ruptă şi înghiţită, ca să nu avem stare de satisfacţie firească pe care o ai când mănânci cât de cât omeneşte. Deci mâncarea o înghiţeam fierbinte, nu mai spun că o terminam cu limba şi cu buzele arse; dacă mâncarea era prea sărată, ni se refuza după aceea apa pentru a ne astâmpăra setea. Făceam zilnic sute şi mii de flotări şi genoflexiuni, apoi eram puşi să frecăm duşumeaua ceasuri întregi cu cipilica sau căciula, pentru a străluci de curăţenie, iar asta trebuia s-o facem permanent în poziţie de broască. Unul din excerciţiile aplicate sistematic era al broaştei, care te supunea la eforturi fizice suplimentare, aproape imposibil de gândit că putea fi făcut în acele condiţii de înfometare, de anemie în care ne găseam. În timpul acestor cazne, pentru a spori gradul de tortură, câte unul dintre supraveghetori ni se urca în spate sau ne lovea cu piciorul sub pretext că nu eram destul de zeloşi în executarea poruncii demente ce atingea uneori absolutul absurdului.
La un moment dat, am fost pus să stau întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp, dar cu partea superioară a corpului nesprijinită de podea. Îi propun oricăruia dintre cei care vor citi acest text, să facă un asemenea exerciţiu, să vadă cât poate să stea în poziţia aceasta, cu umerii şi cu gâtul ridicat, fără să se sprijine, şi va constata că ajungi la un moment dat într-o stare de suferinţă, de chin insuportabil, răsfrânt asupra întregului organism, încât ai sentimentul că treci de pragul nebuniei...Atât de bine erau gândite aceste metode, că atunci când am fost supus unui asemenea tratament, în spatele meu se găsea echipa de reeducare cu un ac mare de cusut în mână sau o sulă ascuţită, ca în cazul când voiam să las capul, acul ar fi intrat în creierul mic. Aveam de ales: ori mă sinucid, ori trec pragul acesta al condiţiei umane, intrând în teritoriul demenţei fără leac. La un moment dat am ajuns în starea în care mi-am zis: “Acum este momentul să-mi pun capăt zilelor!” şi am lăsat capul cu forţă, în căutarea acului salvator. În clipa aceea, plantonul de la căpătâiul meu a îndepărtat acul. Cei din grupul de reeducare şi-au dat seama că am atins limita imposibilului şi au întrerupt tortura.
La 3 sau 4 zile după ce au început acest sistem de tortură, un tânăr din Ardeal, a făcut un lucru pe care l-am admirat toată viaţa dar, în acelaşi timp, l-am şi deplând cu lacrimi sincere şi amare.
La venirea gardianului şef, i-a-mpins pe doi deţinuţi din faţa lui, a ţâşnit pe lângă gardienii care făceau numărătoarea şi a ieşit pe coridorul închisorii strigând “Ne omoară! Ne omoară! Ne omoară! Să vină procurorul, tot ce am de spus îi voi spune procurorului!”
Şi a fost ameninţat de gardianul şef că va fi împuşcat pentru tentativă de evadare dacă nu intră înapoi în celulă, tânărul nu a cedat şi a rămas pe coridor. A acceptat să intre în celulă numai după ce gardianul şef i-a jurat pe viaţa copiilor lui că nu se va atinge nimeni de el până a doua zi dimineaţa, când, în urma înştiinţării pe care o va face Penitenciarul, va veni un procuror de la Piteşti.

Timp de o jumătate de oră, a fost în stare de încordare, de tensiune extraordinară. Într-adevăr, nimeni nu s-a atins de el. Stătea încremenit în mijlocul camerei. Ceilalţi, care îl bătuseră, de fapt ne bătuseră pe toţi, stăteau şi ei încordaţi ca nişte fiare gata de a se repezi la victimă s-o sfâşie.
Peste o jumătate de oră, s-a deschis uşa camerei şi a intrat Ţurcanu (potrivit regulamentului, după ora de închidere nu se putea deschide uşa celulei decât cu ordin de la Procuratură).

Ei bine, Ţurcanu a intrat şi sub conducerea lui directă a urmat o bătaie încât nu se poate descrie în cuvinte. Timp de câteva ore l-au supus unei bătăi bestiale. L-au transformat într-o masă informă de carne. L-au trezit aruncând apă asupra lui, spre ziuă devenind o grămadă de carne din care mustea sânge.
M-am întrebat de multe ori după aceea dacă gardianul şef a avut copii şi, dacă da, ce urmare o fi avut jurământul făcut pe viaţa lor.
A durat mai mult de o săptămână de zile până ce rănile i s-au închis şi-a revenit desfigurat la ceea ce se poate numi o fiinţă omenească.
Din acel moment, tânărul acesta a fost cel care ne-a bătut cel mai cumplit. A fost adus deja în stadiul de a cădea sub condiţia omenească. Ne bătea cu ură, cu plăcere aproape, era cel care ne lovea cu cel mai mare sadism. L-au adus în starea în care trebuia să ajungem cu toţii, aceea de a deveni nişte animale, fără nici cel mai mic sentiment omenesc. Nu credeam că se poate ajunge în asemenea situaţie. Cred că dacă l-ar fi omorât, pentru el ar fi fost marea şansă, marea salvare. N-a avut parte de ea, a devent ce-a devenit... Pentru mine a rămas una din cele mai frumoase imagini revolta lui, dar şi printre cele mai cumplite aceea a celui care n-a rămas om, devenind o fiară pentru semenii lui.

“Slujbele religioase” din închisoare

În preajma sfintei sărbători a Învierii Domnului, se practica, o parodie, o blasfemie la ritualul bisericesc al Săptămânii Patimilor. Se încropeau scene în care unii dintre noi deţinuţii făceam pe asinul, pe Mântuitorul, la gât purtând în loc de cruce un falus de săpun, pe care ceilalţi trebuia să-l sărute, să ne facem în bătaie de joc semnul crucii, spunând cuvinte blasfemitoare. Sfânta Fecioară era prezentată ca o târfă ordinară, iar Iisus Hristos ca un individ uman subclasat, un vicios, situat pe treapta de jos a umanităţii. Acest ritual de făcea cu multă satisfacţie, cu râsete şi urlete animalice. Ei bine, pentru mine a fost unul din momentele cele mai grele, pentru că am revenit târziu, şi după lungi ezitări şi amânări, la credinţa religioasă pe care am primit-o în familie şi şcoală. A fost poate unul dintre cele mai dificile obstacole sufleteşti pe care le-am avut de trecut.  

Printre cugete

După ani şi ani ne întoarcem la cei care am fost în vremea tinereţii noastre, cu înălţările potrivite vârstei, dar şi cu momentele de restrişte sufletească, pentru a ne recăpăta elanul unei noi trânte cu destinul.
Caut adevărul cu fervoare, pentru a fi liber într-o lume aflată deja de mult în lanţurile minciunilor ideologice, sau ale unor satanităţi mereu active, care se foloseşte şi acum de cele mai populare mijloace de informare în masă.

                                                                                  Mihai Buracu (1930 - 2011)

A trecut aproape o viaţă de om de la experienţa mea carcerală şi îmi pun şi acum întrebarea: care a fost sensul acestor suferinţe? Ce păcate ale mele sau păcatele cui a trebuit să le plătesc cu preţul chinurilor îndurate? Reprezintă ele o parte din jertfa cerută familiei mele sau neamului meu? Mărturisesc sincer că nu ştiu, nepătrunse fiind Căile Domnului! Un sens al celor îndurate există totuşi şi-l voi afla desigur. Când? Voi muri şi voi vedea!

Mihai Buracu a murit la vârsta de 81 de ani, luni 7 martie 2011, reuşind să-şi împlinească destinul.

Vizitaţi şi pagina blogului de pe Facebook şi daţi un Like.

                      LD