O zi din viaţa Mariei Antoaneta

După sosirea ei la Versailles, Maria Antoaneta se trezea dimineaţa în dormitorul care aparţinuse cândva Măriei Leszczynska şi pe care Ludovic al XV-lea se străduise să-l modernizeze. 

Nu-i plăcea camera mare şi oficială, patul somptuos, acoperit cu brocart, era aşezat pe un podium în spatele unei balustrade aurite şi sub un baldachin decorat cu cupidoni sculptaţi şi ghirlande de crini. Tapiseriile care ornamentau pereţii şi oglinzile înrămate în bronz aurit contribuiau la caracterul oficial al camerei. Când se mutase aici, singura schimbare pe care o făcuse regina fusese să înlocuiască portretele de pe pereţi cu cele ale împărătesei Maria Tereza, mama ei.

Maria Tereza

Maria Antoaneta era deosebit de comodă, lâncezea mult în pat, îşi bea ciocolata sau cafeaua şi ronţăia o felie de pâine vieneză cu unt. Apoi se scula. Dacă se întâmpla ca să facă şi baie, se îmbrăca cu o haină lungă de flanel închisă până la gât şi se cufunda într-o cadă mare, trasă în mijlocul încăperii. După ce îşi termina baia, două băieşiţe o ajutau să iasă din apă. Maria Antoaneta insista mereu să se ţină un cearşaf în faţa ei ca să nu fie văzută de către doamne. Apoi începea ceremonia îmbrăcatului. 

„Era o capodoperă de etichetă", povesteşte Madame Campan. „Totul era reglementat. Doamna de onoare şi Superintendenta Gospodăriei - amîndouă participau dacă erau împreună - o ajutau pe Prima Doamnă a Dormitorului, iar alte două doamne obişnuite îndeplineau funcţiile principale; dar exista o distincţie între ele. Superintendenta Gospodăriei o ajuta oferindu-i juponul şi îi prezenta rochia. Doamna de onoare turna apa când se spăla pe mâini şi o ajuta să-şi pună cămaşa. Dacă la ceremonie era prezentă o prinţesă de sânge regal, doamna de onoare îi ceda funcţia, dar nu direct prinţeselor de sânge regal; în prezenţa lor, doamna de onoare înmâna cămaşa Primei Doamne a Dormitorului."

Portretul realizat Mariei Antoaneta de pictorul François-Hubert Drouais în anul 1773

Acest protocol elaborat care reglementa flecare gest era un chin pentru regină şi îi otrăvea viaţa zilnică. Dacă ar fi fost de acord să-l urmeze fără să protesteze, nu ar fi avut dreptul să o păstreze pe Mademoiselle Bertin. Ar fi fost obligată să-şi comande rochiile la croitorii Curţii, autorizaţi să-l îmbrace pe suveran. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa alegerii coaforului. Prefera ca părul ei să fie aranjat de renumitul Leonard, care venea la Versailles în fiecare dimineaţă, dar continua să-şi practice arta pe lângă cele mai elegante femei din Paris. Regina avea astfel garanţia că era întotdeauna în pas cu ultima modă. Şi Leonard trebuia să colaboreze cu Mademoiselle Bertin pentru a echilibra cele mai incredibile structuri de pe nobila frunte a augustei stăpâne.
După ce era îmbrăcată şi coafată, regina deschidea o uşă de lângă capul patului şi dispărea în camerele interioare, un apartament pe care plănuia să-l transforme într-un cadru cald, particular, confortabil, unde nimeni să nu poată intra fără a fi invitat, în aceste încăperi, decorate de ultima regină, avea să-şi ţină întâlnirile de dimineaţă cu „ministrul modei", să primească pictorii care doreau să-i facă portretul, să acorde audienţe muzicienilor şi să vadă un grup de prieteni aleşi. Timpul trecea foarte repede. Nu trebuia să întârzie la slujba de la biserică. Regina traversa Camera Păcii, care ducea spre Sala Oglinzilor, urmată de toate doamnele din suita ei care o serviseră în dormitor. Când erau la un loc, arătau ca o pădure de pene în mişcare. Maria Antoaneta îi saluta pe unii şi le zâmbea vag altora în timp ce mergea spre capelă, unde se afla deja familia regală, cu excepţia lui Ludovic al XVI-lea, care venea întotdeauna ultimul, aşa cum cerea eticheta.