Cardinalul Mazarin şi tânărul Ludovic al XIV-lea

Aflat în cel de-al paisprezecelea an al vieţii, Ludovic era tot mai frumos, cu o ţinută tot mai majestuoasă şi anturajul încă nu ştia ce să creadă despre acest prinţ care vorbea atât de puţin şi nu avea niciun confident.

 Jules Mazarin (1602 – 1661)

Desigur, Mazarin (i-a succedat mentorului său, Cardinalul Richelieu) s-a străduit să-l facă mai aspru, mai neînduple­cat pe tânărul său discipol, ştiind prea bine că bunătatea şi mila dăunează mintii unui rege. Cardinalul îl învaţă pe rege să se ferească de două primejdii: dragostea pentru oameni şi ura faţă de ei. Un monarh trebuie să fie atât de sus încât pasiunile supuşilor săi sa nu-l antreneze niciodată în vârtejul lor. Fiind astfel instruit, Ludovic al XlV-lea îşi pierde şi ultimele urme de naivitate. Inima sa nu devine haină, dar rămâne pentru totdeauna închisă la emoţii adânci sau la cedări uşuratice. Pe de altă parte, sentimentele lui religioase, candide şi simple, îl vor apăra de multele tentaţii ce i se vor ivi în cale.
Fără a-l consulta anume, Mazarin îi prezintă dificultăţile politice, militare şi diplomatice care răsar din toate părţile. Adolescentul este deja obişnuit să nu se mire de nimic şi să bănuiască orice, în cei opt ani care-i mai rămân de trăit, Mazarin va pune în mâinile elevului său instrumentele necesare menţinerii puterii absolute, va face din el o uluitoare maşinărie, care va guverna fără şovăială.

Ludovic al XIV-lea în anul 1648

Raporturile dintre rege şi cardinal devin din zi în zi mai strânse. Regele simte că încă nu poate guverna singur şi cardinalul vrea să-i consolideze poziţia pentru anii ce vor veni. Deşi bine instalat în funcţia sa, cu o situaţie privilegiată, făcând parte — practic — din familia regală, Mazarin este grăbit să-şi recâştige averea personală şi bunurile distruse de Fronda, să-i ofere familiei sale cât mai multe privilegii. N-a existat niciodată un ministru care să fi fost mai precaut şi să se fi pus mai la adăpost de ingratitudinile posibile ale stăpânilor săi. Până la moarte, Mazarin se va arăta blând şi zâmbitor, de o supleţe felină în care nimeni nu va avea încredere şi care va speria mai mult decât cruzimea lui Richelieu.