Când omul se transformă în căpuşă

În celebra sa comedie “O scrisoare pierdută” din 1884, Caragiale a proiectat o viziune apocaliptică asupra societății noastre românești în preajma alegerilor. Ca și acum o sută și ceva de ani, avem azi aceiași Tipătești, Trahanachi, Cațavenci, pseudointelectuali de provincie care se zbat pentru ciolan, fonfi și agramați, politicieni corupți moral, care nu-și urmăresc prin politică decât interesul personal. Exemplele sunt cu duiumul. 

Când le sunt interesele în joc, partidele de la noi se unesc sub “sceptrul” interesului național. Unde o fi, unde o fi ăla?!

În multe cazuri, fără să exagerăm, omul politic devine o căpuşă dăunătoare și care nu face altceva decât să “sugă” cu nerușinare banul public. Cele mai periculoase sunt Dermacentor variabilis şi Ixodes holocyclus. Dar cine poate să caracterizeze mai bine căpușa? Foarte  simplu: genialul Patrick Süskind.

Căpuşa mică, urâtă, care-şi strânge ghem corpul plumburiu, pentru a oferi lumii din afară o suprafaţă cât mai redusă; care-şi lustruieşte şi-şi întăreşte pielea să nu emane, să nu transpire nimic către lume.

Căpuşa care se face întru totul măruntă şi nearătoasă, pentru ca nimeni să n-o vadă şi s-o strivească. Căpuşa însingurată, stând ghemuită în sine pe trunchiul ei, oarbă, surdă şi mută, nefăcând altceva decât să adulmece, să adulmece ani şi ani sângele animalelor care trec prin împrejurimi şi pe care prin forţele-i proprii nu le va ajunge nicicând. Şi-ar putea da drumul să cadă. S-ar putea lăsa pe pământul pădurii, târându-se încoace şi încolo câţiva centimetri cu minusculele-i picioare, lăsându-se în voia morţii sub frunziş, Dumnezeu ştie că n-ar fi nici o pagubă. Dar, încăpăţânată, încrâncenată, scârboasă, căpuşa rămâne ghemuită în loc, trăieşte şi aşteaptă. Aşteaptă până ce o împrejurare cu totul neaşteptată îi mână, prin făptura unui animal, sângele direct sub copac. Abia atunci îşi părăseşte-nchistarea, se lasă să cadă, îşi înfige ghearele, străpunge şi muşcă.

                        LD