Faţa nevăzută a istoriei

În încercarea de a cerceta fiecare colţişor al planetei, oamenii s-au confruntat cu numeroase pericole pe care le-au depăşit. Lungi călătorii pe mare, în corăbii şubrede şi mici, avea să-i conducă pe conchistadorii spanioli către ostilele, dat atât de bogatele plaiuri ale Americii Centrale şi de Sud. Nesfârşitele prerii terne şi lanţurile crenelate de munţi ai Americii de Nord, ţinuturi locuite de triburi războinice n-au putut să-i înspăimânte pe pionierii care, în căruţele lor cu coviltir, au cucerit, treptat, spaţiul întins între Atlantic şi Pacific. Barierele geografice au putut fi pe rând depăşite şi până şi cei mai straşnici inamici ai omului, ori cele mai agresive fiare de pradă s-au arătat neputincioşi în faţa unei muschete bine mânuite.

    Dar pericolul extrem nu-l reprezentau monştrii pădurilor neumblate ale Lumii Noi, indiferent că era vorba de şerpi, jaguari sau aligatori, ci nişte creaturi minuscule şi tocmai de aceea infinit mai primejdioase, împotriva cărora gloanţele erau inutile: ţânţarii şi muştele. Deşi aceste făpturi nu erau periculoase prin ele însele, saliva transmisă de ele prin înţepături purta organisme şi mai mici – paraziţii microscopici care provocau malaria, virusurile febrei galbene, microbii din clasa Trypanosoma, care generau boala-somnului. Căldurile tropicale, umezeala şi murdăria asigurau condiţii propice pentru înmulţirea acestor duşmani nevăzuţi.

     Paraziţii au o existenţă interesantă, înmulţindu-se asexual în fluxul sangvin uman şi completându-şi ciclul vieţii lor sexuale în corpul ţânţarilor. Concret, paraziţii sunt injectaţi în organismul uman prin muşcătura femelei de ţânţar anofel, trec prin mai multe stadii, se cuibăresc în globulele roşii, hrănindu-se cu hemoglobină şi distrugând învelişul celular, spre a elibera produse toxice, din digestia hemoglobinei.

      Cum toţi paraziţii inoculaţi de un ţânţar se află în acelaşi stadiu de dezvoltare, iar creşterea lor are un nivel constant, atacurile de malarie au apărut la intervale regulate de timp. Malaria pare să fi atins apogeul extinderii sale pe continentul european în secolul al XVII-lea, când foarte puţine zone au scăpat neatinse de morbul fatal. Oliver Cromwell, născut într-o zonă mlăştinoasă, la Fenland, a suferit de malarie toată viaţa şi a murit pe 3 septembrie 1658, cuprins de un grav puseu de friguri de a treia zi. Autopsia efectuată asupra cadavrului său a relevat că splina îi era îmbibată cu o materie uleioasă, asemănătoare drojdiei (Brock, T.D., Robert Koch, A Life in Medicine and Bacteriology, 1988).

        Malaria, în special forma, mult mai gravă, existentă în Africa, a fost pentru o lungă perioadă de timp confundată cu febra galbenă. Aceasta mai era deseori numită "boala steagului galben", deoarece era principala cauză pentru menţinerea corăbiilor în carantină, caz în care marinarii erau obligaţi să abordeze un drapel de culoare galbenă. Febra galbenă era provocată de un agent infecţios purtat de specia de ţânţar Stegomyia sau Aedes, transmisibil la om prin intermediul înţepăturii insectei. Febra galbenă reprezintă un pericol de temut atunci când apare în sânul unor comunităţi niciodată vizitate de plagă. Ea era coşmarul marinarilor care tranzitau Atlanticul, în secolele XVIII şi XIX. Un singur caz de îmbolnăvire, la bordul unui vas al cărui echipaj nu mai fusese infectat, putea produce ravagii printre ceilalţi marinari.

      Indiferent care este originea ei, febra galbenă a devenit o boală răspândită în multe părţi ale lumii, în timpul secolelor XVII, XVIII şi XIX. Epidemii grave au avut loc pe coastele estice ale continentului american, ajungând chiar, în nord, până la Halifax, în noua Scoţie, unde boala a făcut ravagii în 1861. Oraşul New York a fost atins de molimă la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar peste o sută de ani, în 1793, a fost rândul Philadephiei să fie greu încercată de boală. Rata mortalităţii a fost uriaşă şi nemaiîntâlnită de la epidemiile de ciumă din Evul Mediu. Se apreciază că pe puţin o zecime din totalul populaţiei a murit în interval de câteva luni, între aprilie şi septembrie. Şi, ca şi în perioada medievală, incidenţa extrem de ridicată a bolii a dus la o pervetire fără precedent a moravurilor. În lucrarea sa, Demoni, leacuri şi doctori, Howard W. Haggard citează următoarea mărturie, a unui localnic contemporan cu evenimentul:

"Pe când economia se afla într-o stare deplorabilă şi oamenii ajunseseră pe culmile disperării, asistam uluiţi la scene groaznice care se petreceau sub ochii noştri şi care păreau să arate ruperea totală a legăturilor sociale, un haos total în relaţiile dintre oameni. Căci cine ar putea vedea, fără să se oripileze, cum soţul îşi părăseşte soţia, aflată pe patul de moarte, după douăzeci de ani de căsnicie, cum părinţii îşi abandonează fără remuşcări copiii bolnavi, lăsându-i în voia sorţii fără să le mai pese de viaţa lor ?". 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.