William Hogarth şi stilul său artistic

În arta engleză, secolul al XVIII-lea a fost  jalonat de trei evenimente: apariţia operei lui Hogarth, întemeierea Academiei Regale de Artă şi debutul lui Blake.

La 17 ani, viitorul pictor şi-a început ucenicia la un gravor în argint, iar pe la 1720 şi-a deschis propriul atelier, învăţând şi gravura în aramă. Cam pe atunci, gravura lui Gustul oraşului, de fapt satiră, a fost remarcată de lumea artistică londoneză.

A învăţat să picteze la academia londoneză a olandezului Pieter Vanderbank şi a francezului Louis Cheron, doi artişti suficient de obscuri pentru ca elevul lor să fie consideat mai curând un autodidact (William Gaunt, op. cit., p.58).

Pentru viziunea lui Hogarth, dincolo de temele cu adevărat înnoitoare ale picturii sale, este semnificativ un autoportret din 1745, deci dintr-o perioadă în care crezul lui artistic se definise foarte limpede. Imaginea artistului se sprijină pe un teanc alcătuit din trei cărţi: Shakespeare, Swift şi Milton, reflex al unei încrederi în valorile culturii naţionale ce începuse a se manifesta energic, argumentată de creaţia artistică, mai ales literară, a Angliei. Era un polemist neiertător şi ataca “exageratul respect faţă de artiştii străini” şi “gustul cunoscătorilor de artă” care aduceau în Anglia “corăbii întregi încărcate cu Crişti morţi, cu madone şi cu sfinte familii”.

Un amănunt al Autoportretului din 1745 întregeşte semnificativ perspectiva creaţiei sale: în colţul din stânga jos al tabloului se vede o paletă pe care e desenată o curbă alungită, însoţită de cuvintele “Linia frumuseţii”.

O idee pe care Hogarth o va dezvolta în cartea lui din 1753, Analiza frumosului; cel dintâi tratat din istoria artei engleze consacrat problemelor teoretice; această carte sugerează dimensiunile intelectuale ale personalităţii pictorului. În esenţă, nu era nimic nou, desigur, în ideea că “frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”.

Aşezat în primul plan al picturii, câinele mops al artistului a fost, desigur, remarcat şi el, de vreme ce contrazicea atât de brutal regulile artei şi ale gustului vremii, aşa cum le stabiliseră colecţionarii aristocraţi.

Plasarea câinelui în compoziţia autoportretului era, negreşit, o provocare. Principalul motiv al disputei era convingerea că numai artiştii străini sunt în stare să creeze picturi cu subiect istoric.

Hogarth avea forţa necesară picturii istorice considerată multă vreme şi după el drept piatra de încercare a unui adevărat artist; dar, cu extrem de puţine excepţii, “cunoscătorii” considerau că a încredinţa o asemenea comandă unui pictor englez este un lucru nelalocul lui.

În jurul anului 1750, devenise o obsesie pentru toţi englezii cu bani obligaţia de a cumpăra din Italia sau din Franţa obiecte de artă; mulţi aveau să devină victime ale comerţului cu falsuri antice, dar era un semn de distincţie să ai în colecţie un lucru vechi.

Ca şi Dickens, Hogarth a cunoscut lumea măruntă a Londrei în împrejurări dramatice: tatăl său a deschis o cafenea unde clientelei i se cerea să vorbească numai latineşte; întreprinderea a dat, fireşte, faliment şi proprietarul a fost întemniţat în sumbra închisoare a datornicilor, laolaltă cu dezmoşteniţii soartei din marele oraş. La fel ca în opera autorului lui David Copperfield, imaginea temniţei se va arăta nu o dată, ameninţătoare, în picturile şi gravurile lui Hogarth. 

                 LD