.png "English"){kind=small}
Vă imaginaţi ce înseamnă să treci oceanul? Luni în şir nu vezi decât o linie. Trăieşti în gheara fricii. Teama de furtuni. Teama de necunoscut şi de imensitate. Îţi reprimi teama adânc în stomac. Îţi studiezi hărţile. Te uiţi pe busolă. Te rogi ca drumul ales să fie cel bun. Şi speranţă, speranţă pură, fragilă şi goală. Sperai. La început, nu e decât o ceaţă la orizont.
Aşa că priveşti. Priveşti. Apoi e o pată... o umbră în depărtare. O zi. Încă una. Pata se întinde încet de-a lungul orizontului, prinzând formă, până când, în a treia zi, îţi îngădui să crezi. Îndrăzneşti să şopteşti cuvântul: Renaştere.
Aşa că priveşti. Priveşti. Apoi e o pată... o umbră în depărtare. O zi. Încă una. Pata se întinde încet de-a lungul orizontului, prinzând formă, până când, în a treia zi, îţi îngădui să crezi. Îndrăzneşti să şopteşti cuvântul: Renaştere.
Aşa cum prea bine spunea Vasile Bogrea, în oceanul vieţii, oamenii sunt ca nişte luntre şi fără cârmaci. Adevăratele personalităţi sunt însă, nu bărci, ci insule, pe care valurile mării le bat, dar nu le îneacă.
LD
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?