Reacţia creştină la nazism

Mulţi conducători creştini nu au formulat niciun fel de obiecţii în legătură cu acţiunile naziştilor. Tăcerea lor l-a determinat pe Hitler să nu închidă bisericile. Hotărât să facă un compromis în cazul religiei pe care personal o renega, a încheiat un acord oficial cu Biserica catolică (20 iulie 1933), prin care tolera prezenţa ei în şcoli şi în alte organizaţii.
Ulterior, naziştii şi-au intensificat campania de restrângere a influenţei creştinismului. Lupta lor împotriva acestei religii şi alte acţiuni l-au determinat pe Papa Pius al XI-lea (1922-1939) să aducă în mod oficial critici vehemente nazismului. Succesorul lui Pius al XII-lea (1939-1958), s-a dovedit ceva mai îngăduitor faţă de nazişti.

Şi liderii protestanţi aveau atitudini diferite faţă de nazism. La sfârşitul anului 1933, un grup de 8000 de pastori s-au divizat în două tabere, pornind de la dilema dacă trebuiau sau nu să-l sprijine pe Hitler. Trei sferturi din ei s-au grupat într-o mişcare antinazistă. În final, mulţi dintre aceşti preoţi opozanţi au avut mult de suferit pentru poziţia adoptată. Alţi conducători protestanţi şi-au păstrat încrederea în Fuhrer, ca şi majoritatea membrilor bisericilor creştine germane. Mulţi creştini germani îl considerau pe Hitler un Dumnezeu coborât pe pământ.

                 LD