Femeile şi drepturile lor naturale

Cei mai mulţi intelectuali din epoca iluministă se considerau moştenitorii a două secole de progres intelectual şi cultural. În opinia lor, această poziţie le îngăduia să discearnă viciile societăţii şi să găsească o cale de a le îndrepta. Aceşti teoreticieni observau nedreptăţi mai greu de remarcat într-o perioadă anterioară, dar, în pofida “progresului”, ei ignorau în mare măsură soarta celor exploataţi şi a unei bune părţi din populaţia lipsită de privilegii, inclusiv femeile. 

O lume misogină.

După toate probabilităţile, în primele secole ale epocii moderne condiţia femeilor s-a înrăutăţit. Hobbes şi Locke nu găsiseră nicio motivaţie în lumea naturală pentru ca femeile să fie considerate inferioare din punct de vedere social, totuşi nu acordaseră prea mare atenţie acestei probleme.  Rousseau considera că femeile nu aveau ce căuta la conducerea sistemului politic, iar Immanuel Kant, mare filozof german, era de părere că nici nu meritau să beneficieze de educaţie.

Mişcarea pentru drepturile femeii

Cu toate acestea, Mary Wollstonecraft (1759-1797) avea un punct de vedere total diferit în privinţa femeilor. Această englezoaică susţinătoare a drepturilor femeii argumenta că preceptele iluministe se aplicau în egală măsură bărbaţilor şi femeilor şi că acestea din urmă trebuiau să pretindă revizuirea condiţiei lor sociale. Era necesar ca ele să pună capăt situaţiei de inferioritate impuse de bărbaţi şi să-şi ceară drepturile ce le fuseseră hărăzite de la natură. Ideile prezentate în lucrarea Revendicarea drepturilor femeii (1792) aveau să exercite o puternică influenţă în secolul al XIX-lea şi mai târziu. 

Spre exemplu, Emmeline Pankhurst şi numeroase alte femei curajoase, printre care cele două fiice ale ei, au iniţiat şi condus atacul împotriva supremaţiei masculine în Marea Britanie. Ele au solicitat dreptul la vot prin acţiuni ca luarea cu asalt a Parlamentului, legarea cu lanţuri de clădirile guvernamentale şi arderea cutiilor poştale. Opozanţii au ripostat prin arestări şi bătăi aplicate feminiştilor. Când femeile aruncate în închisoare au recurs la greva foamei în semn de protest faţă de modul în care erau tratate, uneori, autorităţile le-au hrănit cu forţa.

În 1914, când Europa a intrat în Război, feminiştii încă nu obţinuseră victoria. Remarcabila contribuţie a femeilor la campania de patru ani împotriva duşmanilor Angliei i-a convins pe bărbaţii din Parlament că sufragiul trebuia extins şi asupra femeilor, socotite acum îndreptăţite să beneficieze de acesta.

În 1918, dreptul la vot a fost acordat femeilor începând cu vârsta de treizeci de ani. Aceeaşi lege prevedea dreptul la vot al bărbaţilor de la douăzeci şi unu de ani în sus, extinzând acest drept şi la categoriile excluse până atunci, cum erau muncitorii fără domiciliu stabil. Legislaţia din 1928 a redus însă limita de vârstă pentru femei la douăzeci şi unu de ani. Democraţia politică engleză îşi intrase pe deplin în drepturi. 

           LD