Elveţia şi aurul naziştilor

O practică macabră de care naziştii s-au servit pentru a acumula băgăţii a fost şi strângerea aurului de la deţinuţi exterminaţi în lagărele morţii. În acest sens a acţionat Oficiul de Administraţie Economică al S.S.-ului, care apoi l-a virat Băncii Reichului.

La sfârşitul secolului trecut, pentru că mulţi ne-am născut într-un secol şi ne maturizăm în altul, S.U.A. şi Marea Britanie au acuzat Elveţia că adăposteşte în băncile sale, Banca Naţională a Elveţiei şi Banca pentru Conlucrare Internaţională, sute de tone de aur furate de nazişti şi care au aparţinut victimelor Holocaustului. Valoarea actuală a aurului ar fi de 60 miliarde şilingi austrieci.

Acuzaţiile aduse Elveţiei au dat naştere unor intense campanii de presă. În Austria, Franţa, S.U.A., Spania, Portugalia, Germania şi Israel, ziarele s-au lansat în tot felul de supoziţii şi ipoteze. Băncile centrale au emis communicate privind aurul şi valoarea sa.

În ianuarie 1997, la o conferinţă de presă la Washington, D.A.C., senatorul Alfons d’Amato a anunţat că Elveţia a recunoscut parţial tranzacţiile cu aur pe care le-a efectuat cu naziştii în perioada războiului. Acesta a fost unul din secretele cele mai bine păzite după cel de-al doilea război mondial. 

La iniţiativa deputatului laburist Grenville Janner, a vicepreşedintelui Congresului Mondial Evreiesc şi a preşedintelui Holocaust Educational Trust, ministrul de externe britanic, Malcom Rifkind a prezentat presei un dosar de 23 de pagini, intitulat „Aurul naziştilor. Informaţii din arhivele britanice”. Bazat pe informaţii din arhivele secrete britanice şi americane, documentul prezentat de Rifkind a reprezentat un pas important pe calea rescrierii unei pagini zbuciumate de istorie. Tema generală a raportului a fost valoarea cantităţii de aur jefuită de nazişti, din toată Europa între 1939 – 1945, din rezervele monetare ale statelor, din seifuri private, din proprietatea particulară. După aprecierile Ministerului Economiei şi Băncii Angliei, valoarea totală a aurului furat era, la sfârşitul anului 1945, de 545 – 550 milioane dolari. Numai o infimă parte parte a aurului jefuit a fost după 1945 retrocedat proprietarilor legitimi. În Austria aflată sub ocupaţie nazistă, de pildă, între 12 februarie şi 25 aprilie 1943, date confirmate şi de rapoartele bancare secrete găsite la Viena, au intrat în seifurile Băncii Naţionale 12,99 tone de aur, majoritatea provenind de la evrei arestaţi de către nazişti. Ele au fost ulterior depuse în Elveţia prin intermediari ai guvernului de la Berlin. Dezvăluirile din presă au determinat numeroase reacţii ale cercurilor politice şi bancare elveţiene. Andrei-Lou Lougar, purtător de cuvânt al Institutului de Credit al Elveţiei în octombrie 1996 s-a declarat convins că autorităţile bancare de la Zurich, Berna şi Basel au acţionat corect în anii războiului. Prin acordul din 25 mai 1946 de la Washington, D.C., Elveţia s-a obligat să plătească 60 milioane de dolari în aur, ca o contribuţie voluntară la reconstrucţia Europei. În compensaţie Marea Britanie şi S.U.A. au renunţat la alte pretenţii faţă de Banca Naţională a Elveţiei legate de cumpărarea aurului în timpul războiului cu Germania.

            LD