Policlet (Polykleitos)

A trăit în sec. V î.e.n. şi se impune ca un model în epoca sa. Spre deosebire de celebrii săi contemporani Praxitele, Fidias sau Lisip, care-şi alegeau ca personaje figuri mitologice, Policlet a manifestat o statornică preferinţă pentru om, atenţia sa îndreptându-se cu predilecţie spre învingători ai jocurilor olimpice. A reuşit ca nimeni altul să surprindă trecerea de la adolescenţă la maturitate.  

Dintre sculpturile care i se atribuie cu certitudine (copii romane în marmură după originalele turnate de Policlet, mai ales din bronz, şi pierdute în totalitate) se cuvin citate: Heracle (c.440), Hermes (după 440), Amazoană rănită (430), Diadoumenos (Tânăr cu cunună) şi Doryphoros (Purtătorul de lance); statuile sale se remarcă prin echilibrul proporţiilor, liniştea interioară şi postura lor degajată.

Reprezentări ale statuii criselefantine (din aur şi fildeş) a Herei din Heraionul din Argos au ajuns până la noi prin intermediul surselor numismatice care au confirmat descrierea făcută de Pausanias. În Canon, una din primele scrieri de teorie a artei din lumea antică, Policlet dezvăluie secretul proporţiilor statuilor sale, observarea atentă a naturii modelelor. Prin stilul profund original, prin influenţa exercitată asupra statuaricului grec, Policlet îşi înscrie numele alături de marii sculptori din Antichitate. O serie de creaţii ale sale sunt atribuite de istoricii de artă lui Policlet cel Tânăr, sculptor care şi-a desfăşurat activitatea între 400 – 360 î.e.n.

        LD