Pitagora (Pythagoras) şi filosofia sa

A trăit între 580 – 500 î.e.n. şi reprezintă esenţa culturii şi civilizaţiei greceşti. Născut la Samos, în Asia Mică, a cunoscut gândirea milesiană, studiind matematica cu Anaximandru. A întreprins lungi călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, poposind deseori la Sparta, în Creta. 

În 531 î.e.n. emigrează la Crotona, în Italia meridională, unde fondează o comunitate religioasă şi politică, datorită căreia cetatea obţine supremaţia politică în regiune, constituind un model şi pentru comunităţile ulterioare din Tarent şi Siracuza. Apropiat de orfism, ordinul religios întemeiat de Pitagora viza separarea prin voinţă a sufletului de corp pentru a intra în contact cu divinul. Propunându-şi şi urmărirea unor scopuri politice, adepţii lui Pitagora şi-au atras în curând invidia, filosoful fiind obligat să se exileze în Metapont, unde va şi muri. 

Figură de legendă, Pitagora nu a lăsat nimic scris, gândirea sa fiind transmisă oral. Lipsesc, de asemenea, fragmente autentice, fapt care îngreunează identificarea nucleului originar al filosofiei pitagoreice de contribuţiile discipolilor săi. Pitagora este primul gânditor care a denumit ştiinţa cu termenul de filosofie, care îngloba cele mai diverse aspecte, un loc important fiind acordat matematicii care, după opinia lui Pitagora, permitea accesul la divinitate. Autor al teoremei care îi poartă numele, Pitagora este totodată primul care a făcut din matematică o ştiinţă demonstrativă. El considera că numerele constituie principiul, sursa şi rădăcina tuturor lucrurilor. Folosind un sistem de numere – figuri, atenţia lui Pitagora se concentrează asupra numărului 10 care apare figurat sub forma unui triunghi ale cărui laturi sunt alcătuite, fiecare, din câte 4 unităţi (tetraktys). Şi în cosmologia lui Pitagora numărul avea un rol esenţial, el constituind partea raţională a universului, graniţa dintre acesta şi infinit. Materia amorfă, haosul avea forma unei sfere în al cărei centru se afla focul central. 

Concepţia dualistă, opusă monismului filosofilor ionieni, a lui Pitagora, constituie primul pas în direcţia unei viziuni pozitiviste a lucrurilor, contribuind la mutaţia de la gândirea religioasă spre cea raţională. Descoperind baza matematică a intervalelor muzicale, Pitagora susţine că muzica reprezintă unul din cele mai înalte fenomene ale universului, prin el realizându-se purificarea sufletului. Din mişcarea pitagoreică s-au desprins două grupuri distincte: unul de intenţie religioasă, susţinând un mod de viaţă ascetic, celălalt cu scopuri politice, concentrându-şi activitatea spre dirijarea treburilor publice.

O bună parte a filosofiei lui Pitagora o constituiau numeroasele interdicţii de ordin alimentar, moral sau al comportării în viaţă. Ceea ce rămâne din pitagorism, ca formă de gândire, independent de contribuţiile pe plan filosofic şi ştiinţific, este o anumită nuanţă de religiozitate, aureola de mit care înconjoară figura lui Pitagora, mit pe care romanii l-au prelungit, iar modernii l-au reluat neîncetat sub diferite forme.

          LD