Sfârşitul lui Alexandru Macedon

Mulţi istorici afirmă că Alexandru cel Mare a înnebunit după traversarea deşertului Gedrosia (azi Makren), dar nu cred că purtarea lui ulterioară a fost mai stranie decât înainte. În niciun moment al vieţii sale el n-a fost cu totul normal; îndrăzneala lui extraordinară era deseori foarte aprope de nebunie, fără a fi cu adevărat nebun.

Nu a dorit decât să-şi depăşească limitele. Nearhos, unul din generalii lui Alexandru, declară mai tarziu, după cum ne povesteşte Arian, că Macedon cunoştea foarte bine primejdiile acestei traversări a pustiului, dar auzise spunându-se că legendara Semiramida (regina semidivină care a fondat Imperiul Asirian şi care şi-a pierdut armata în deşertul Gedrosia), îl străbătuse şi că Cirus cel Mare făcuse la fel – deşi în ambele cazuri armatele lor pieriseră aproape în întregime pe drum -, şi alegerea acestui drum se datora atât dorinţei sale de-a întrece aceste isprăvi, cât şi necesităţilor de a se îngriji de nevoile flotei. 

Cu toate acestea însă, afirmaţia sa că Alexandru dorea să facă un lucru mai minunat decât putuseră face semidivina Semiramida şi puternicul Cirus nu era probabil cu totul lipsită de adevăr, căci orgoliul lui Alexandru era nelimitat. Dacă Alexandru ar fi fost în fruntea unei mici expediţii de voluntari, îndrăzneala ar fi putut fi considerată drept eroică; dar, rolul său era mai curând acela al unui Moise conducându-i pe israeliţi, căci în afară de soldaţi, se mai aflau negustori, meseriaşi, comercianţi, sclavi şi, cum spune, Arian, hoarde de femei şi copii, a căror existenţă depindea de el.

Traversarea deşertului Gedrosia  

Marşul prin deşert a durat şaizeci de zile – adică lunile octombrie şi noiembrie. Setea a chinuit teribil nenorocita mulţime, femeile şi copiii se prăbuşeau pe marginea drumului, unde erau lăsaţi să moară, blestemându-l pe Alexandru cu ultima suflare. Plutarh declară şi el că din numărul celor care pătrunseseră în pustiu împreună cu el rămăsese abia un sfert, şi deşi este poate o exagerare, se consideră că cel puţin 10.000 de oameni au murit în cele şaizeci de zile.

Deşi era venerat de cartaginezi, etrusci, celţi, libieni, italici şi romani, Alexandru era departe de a fi mulţumit cu ceea ce obţinuse până atunci.

La începutul lui iunie 323 î.e.n toţi aşteptau serbările şi sacrificiile religioase care urmau să încheie pregătirile şi să obţină de la zei ajutorul şi ocrotirea lor pentru noile expediţii. Pe când se afla la masă în compania generalilor săi, unde curgeau valuri de băutură, tesalianul Medios îl invită să continue petrecerea în casa lui. Alexandru a petrecut până dimineaţă şi făgădui lui Medios, în compania căruia băuse toată noaptea, că vor relua petrecerea în seara următoare. Când s-a întors acasă Alexandru nu se simţi bine; mâncă puţin, se îmbăie în grabă şi adormi cuprins de friguri. 

Moartea lui Alexandru cel Mare 

A dat ordin să fie transportat până la fluviu şi îl trecu spre a se duce în parcul regal de pe celălalt mal, într-un pavilion, se hotărâse să rămână până la dispariţia simptomelor pe care le atribuia efectului excesului de băutură. În zadar Medios încerca să-l distreze cu vorbe de duh, pentru că nimic nu-l putea înveseli. Fiecare noapte era un calvar şi situaţia devenea critică de la o oră la alta. Pe 10 şi 11 iunie febra puternică persistă, fără să scadă, în dimineaţa de 12 iunie se răspândi zvonul că murise şi că li se ascundea totul oamenilor.

La această veste un mare număr de ofiţeri şi camarazi veniră în corpore la palat; şi cerând autorizaţia să-l vadă pe rege cu proprii lor ochi, li se permise să defileze unul câte unul prin camera lui Alexandru. Acesta era conştient şi făcu un efort incredibil pentru a-i saluta pe toţi, cu o mişcare uşoară din mână şi din cap. Era prea slăbit pentru a vorbi, dar privirea lui era elocventă şi toţi înţeleseră că ceea ce le spunea era desigur “Adio!”

 

În noaptea aceea şase din prietenii lui s-au dus la un sanctuar din oraş renumit pentru vindecări miraculoase şi adresară rugăciuni divinităţii locului, întrebând dacă trebuiau să-l aducă acolo pe Alexandru. Dar răspunsul pe care-l primiră prin intermediul şefului preoţilor a fost că este mai bine să-l lase acolo unde se află. Pe 13 iunie Alexandru îşi pierduse aproape total cunoştinţa. Se spune că într-un moment de luciditate el îl autoriză pe Perdiccas, unul din generalii în care avea mai multă încredere, să ia în stăpânire pecetea sa; dar când a fost din nou întrebat în legătură cu urmaşul său la tron, a răspuns cu o voce aproape imperceptibilă. Unii crezură că spusese “...Kratisto”, “celui mai puternic”; dar este posibil, după cum au sugerat alţii, ca acel cuvant care se opri pe buzele sale uscate să fi fost “Herakles”, numele unicului său fiu. La apusul soarelui, în ziua de 13 iunie 323 î.e.n, în cel de-al treisprezecelea an al domniei sale, Alexandru a închis ochii. Noaptea ce se lăsa, făcu ca o tainică frică să cuprindă sufletele soldaţilor macedoneni. Toţi se simţeau pierduţi, iar Babilonul zăcea învăluit în noapte şi în tristeţe.

Au urmat evenimente teribile, crime violente şi războaie sângeroase. Ptolemeu a luat în posesie Egiptul, luă în stăpânire corpul lui Alexandru şi-l transportă cu el în ţara faraonilor. El afirmă că Alexandru dorise să fie înmormântat în oaza de la Siwah, în templul tatălului său Amon; dar, în cele din urmă, îl înmormântară într-un mausoleu la Alexandria, noul oraş de pe coasta Egiptului, unde trupul său se mai odihnea încă pe vremea împăraţilor romani. 

Faptele lui Alexandru au fascinat lumea încă din timpul vieţii sale. Povestea lor a dat pe atunci naştere legendei şi epopeii. Scriitorii greci şi latini i-au consacrat pagini şi lucrări pline de entuziasm şi de admiraţie, iar literatura orientală, mai receptivă la miraculous, i-a atribuit un rol supranatural. Coranul a făcut din el un precursor al lui Mahomed, în timp ce poetul persan Nizami, îl consideră descendent al legendarului Abraham.

Vizitaţi şi pagina blogului de pe Facebook şi daţi un Like.