Secta Scopiţilor

Mentalitatea slavă a fost puţin cunoscută occidentalilor. În istoria popoarelor slave se poate distinge predominarea misticismului; diverse secte religioase au dat totdeauna de lucru istoricilor. Se atribuie, în special, femeii ruse, aceleia de altă dată, plăcerea de a fi bătută. Krafft – Ebbing scrie în Psyhopathia sexualis “femeile ruse nu sunt niciodată mai fericite şi mai satisfăcute decât atunci când sunt bine cotonogite de bărbaţii lor”.

Una din cele mai curioase secte din Rusia, este aceea a scopiţilor (castraţii) ale căror femei se prostituau cu voia soţilor, pentru ca secta lor să nu se stingă. În 1715, în vremea lui Petru cel Mare şi sub guvernarea lui Jaroslav au fost arestaţi un număr de eretici care s-au devirilizat voluntar. În 1717, la Moscova a fost închis un anume Procopie Lupkin, împreună cu două duzini de bărbaţi şi femei care au creat o sectă de eunuci şi de mutilate. În 1770, Kondrati Selivanoff străbătea provinciile ruseşti, prezentandu-se ca Petru al III-lea, ţar şi Christ în aceeaşi persoană. Caterina a II-a l-a exilat în Siberia; acolo el s-a dat drept fiu legitim al împărătesei Petrovna.
Ţarul Paul al II-lea l-a rechemat. Legenda acestui fanatic, transmisă din generaţie în generaţie, este considerată astăzi ca un adevăr incontestabil printre scopiţi. Stabilit la Petersburg, unde şi-a cumpărat un palat, Selivanoff a început să răspândească doctrina lui, convertind personae din toate clasele sociale. Era atunci epoca de aur a sectei. Pentru că Selivanoff se adresa ţarului Paul ca şi cum acesta ar fi fiul său, suveranul a fosr nevoit să-l închidă într-un ospiciu de nebuni. Alexandru I l-a eliberat, dar fiind tratat şi el ca nepot, Selivanoff a fost trimis la o manăstire unde a murit în 1832, în varstă de 112 ani. Învăţătura scopiţilor, care se consideră singuri cei curaţi, cei drepţi, copii lui Dumnezeu, este destul de simplă. Dumnzeu a creat pe om pentru o viaţă sexuală. Adam şi Eva au păcătuit însă prin actul sexual. Păcatul original nu poate fi stârpit decât prin tăierea părţilor genitale ale bărbatului şi a sânilor femeii. După săvarşirea operaţiei, mutilatorului i se deschid porţile raiului. Aceasta este interpretarea literară a versetului 12, cap. XIX din Evanghelia lui Matei: “se află eunuci care, pentru împărăţia cerului, au ajuns în această stare”.
Operaţia era făcută de specialişti care ştiau să evite complicaţiile, deşi intrumentul lor era un brici, uneori un cuţit sau chiar foarfeci. Hemoragia era oprită cu fierul încins şi se monta pacientului un mic tub din zinc sau plumb pentru ca urina să nu irite rana. Uneori operaţia era executată de femei bătrâne. Cei mai fanatici se castrau însă singuri, cu o bardă, un briceag sau chiar cu o bucată de sticlă.
Scopiţii trăiesc mult; octogenarii sunt numeroşi; unii ajung până la 110 şi chiar 130 de ani. Ţarismul i-a persecutat fără milă pe scopiţi. Ucazul lui Alexandru I îi consideră ca duşmani ai legilor divine şi umane, distrugători ai moralei creşţine. Au exilaţi cu miile în Siberia, dar au rezistat până în zilele noastre. Pentru a perpetua secta lor, ei se mutilau după ce zămisleau copii sau îşi prostituau femeile. Cine şi-a dat adeziunea nu se putea sustrage cuţitului purificator, chiar dacă fugea şi în străinătate. Până şi cei care veneau din curiozitate la reuniunile scopiţilor, erau legaţi de o cruce şi castraţi cu sila. 

O parte din scopiţi s-au refugiat şi în ţara noastră. Principalele lor comunităţi erau la Bucureşti, Galaţi şi Iaşi, ajungând pană la 20.000 de adepţi. Recensămantul din 1861 a arătat că se aflau în România 8375 scopiţi bărbaţi şi femei; la 1871 numărul lor s-a ridicat la 16.098. Primii scopiţi au apărut la Bucureşti în 1840, formând o colonie care ocupa cartierul dintre strada Romană şi Calea Moşilor. 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.