O istorie scrisă fără ură şi părtinire - Publius Cornelius Tacitus

A trăit între 55 – 120 e.n. şi se cunosc destul de puţine date despre acest important istoric latin. Tacitus s-a născut probabil într-o familie senatorială provincială din Gallia Narbonensis sau Gallia Cisalpina şi a studiat retorica la Roma cu M. Aper şi Iulius Secundus, dobândind încă de tânăr faima unui orator de talent. Cariera publică şi-o începe în timpul împăratului Vespasian ca tribunus laticlavus, se căsătoreşte în 78 e.n. cu fiica consulului Cn. Iulius Agricola, devenind în timpul împăratului Domiţian praetor (88 e.n.), apoi în timpul împăratului Marcus Nerva consul sufect (97 e.n.). În anul 100 e.n. apare în public ca acuzator, împreună cu prietenul său Pliniu cel Tânăr, în procesul intentat fostului guvernator al provinciei Asia, Marius Priscus. Îşi încheie cariera ca guvernator al provinciei Asia (112 – 113 e.n.).

Scrierile sale

Tacitus îşi publică primele două scrieri, de dimensiuni reduse, în anul 98 e.n., la scurt timp după ocuparea tronului de către Traian.

De vita el moribus Iulii Agricolae cuprinde biografia socrului său, scriere encomiastică, care păstrează încă o remarcabilă sobrietate. Tacitus prezintă cariera şi guvernarea provinciei Britannia evitând aspectele anecdotice la modă printre biografii vremii.

De origine et situ Germanorum, monografie etnografică, operă unică în literatura latină, prezintă condiţiile geografice ale regatului de dincolo de Rin şi Dunăre, originea şi modul de viaţă al germanilor, iar în partea a doua oferă o descriere a principalelor triburi. Societăţii romane corupte îi sunt opuse, în mod idealizat, simplitatea, setea de libertate, cinstea şi curajul triburilor barbare ale germanilor.

Dialogus de oratoribus, cea de-a treia scriere de mici dimensiuni, redă o discuţie (imaginară) la care Tacitus, tânăr, ar fi participat între 75 – 77; protagonişti sunt poetul Curiatus Maternus, retorii M. Aper, I. Secundus şi Vipsanus Messala, iar tema, frecvent întâlnită în epocă, raportul dintre modern şi tradiţional în arta retorică, relaţia poezie – retorică etc. Această scriere a fost dedicată lui L. Fabius Iulius.

Între 105 – 109, Tacitus publică Historiae (Istorii), evocarea evenimentelor de la 1 ianuarie 69 până la moartea lui Domiţian (96 e.n.). Din cele 14 cărţi nu s-au păstrat însă decât cărţile I – IV şi începutul cărţii a V – a, adică evenimentele anilor 69 – 70 e.n. După încheierea acestei opere, Tacitus nu s-a aplecat, cum promisese, asupra domniilor contemporane. Cauza ? Dezamăgirea produsă de noul regim şi de conştiinţa lucidă a dificultăţilor abordării istoriei strict contemporane. Astfel, în cel 16 cărţi ale Analelor (Annales), realizate între 110 – 120 e.n., reia istoria Principatului de la moartea lui Augustus (14 e.n.) până la dispariţia violentă a lui Nero (68 e.n.). Şi această lucrare a supravieţuit fragmentar, păstrându-se numai cărţile I – IV şi XI – XVI (adică anii 14 – 20, 31 – 37, 47 – 66 e.n.). Este posibil ca Tacitus să nu fi reuşit să-şi încheie această operă; noul proiect anunţat în paginile analelor, o istorie a domniei lui Augustus, nu a fost realizat.

Un nou mod de a scrie istoria

Istoric în adevărata accepţie a noţiunii, Tacitus a apelat frecvent la documentele timpului – acta diurna, acta publica, acta senatus, ş.a. – iar pentru domnia Flaviilor, la propria amintire şi la mărturisirile contemporanilor. Izvoarele utilizate sunt însă supuse de Tacitus unei prelucrări personale, topite într-o adevărată operă istorică, edificată cu geniu compoziţional şi talent stilistic. Cu Tacitus, evoluţia de trei secole a istoriografiei analiste senatoriale atinge maxima împlinire. Istoria sa nu este o istorie universală, nicio istorie a Imperiului, ea rămâne o istorie a Cetăţii Eterne, a curţii imperiale şi a cercurilor aristocraţiei senatoriale. Criteriul succesiunii cronologice rămâne dominant, fără a fi însă absolutizat. Reprezentant al nobilimii senatoriale, Tacitus surprinde necesitatea obiectivă a noii forme constituţionale a Principatului, chemată să înlocuiască vechile instituţii republicane ce nu mai puteau garanta supravieţuirea vastului Imperiu Roman. Are însă conştiinţa faptului că aceasta va însemna şi dispariţia vechilor virtuţi ale aristocraţiei senatoriale (libertas, gloria, virtus). În adâncul sufletului, el rămâne un nostalgic al vechii res publica. De aici profundul pesimism şi tonul de resemnare care străbate paginile lucrărilor de maturitate.

Sine ira et studio ("fără ură și părtinire")

În strădania sa de a scrie o istorie sine et studio, Tacitus a fost sincer; imaginile nedrept de sumbre ale unor împăraţi precum Tiberius sau Domiţian îşi au rădăcinile în poziţia sa socială, în conflictul care îl opunea pe princeps aristocraţiei senatoriale.

În reconstituirea istorică, Tacitus are un stil grav, sobru, concis, de o remarcabilă expresivitate. Sondajele în psihologia personajelor sunt strălucite, analizele caracteriologice adevărate bijuterii artistice. Ca istoric, Tacitus a susţinut educarea şi nu distracţia cititorului (aşa cum proceda Suetonius). Destul de târziu, Ammianus Marcellinus îşi propune la sfârşitul secolului IV să-i continue opera. În secolele IX – X scrierile sale sunt redescoperite, secole XV – XVIII le aduc maxima receptare, cercetătorii secolului XX le relevă noi valenţe.

                       LD

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.