Moartea lui Mahomed al II-lea şi bucuria creştinătăţii

Mahomed al II-lea (“Suveranul Globului terestru şi al apelor”) a murit la 3 mai 1481 pe când se afla la Tekur Cayri (“Câmpia împăratului”), pe malul Asiatic al Mării de Marmara, la vârsta de patruzeci şi nouă de ani. 

Cauza morţii sale a făcut obiectul a numeroase ipoteze, cea mai dramatică fiind aceea a uciderii sale prin otrăvire, la îndemnul veneţienilor. O altă variantă îl include pe însuşi medicul personal al sultanului, evreul Yakub Paşa. Fireşte că toate aceste variante sunt posibile. În urmă cu doar câteva luni, aşa cum ne indică toate sursele istorice, Mahomed era perfect sănătos. Sănătatea sa a fost zdruncinată brusc şi starea sultanului a devenit critică. Picioarele i s-au umflat, a pierdut rapid din greutate, iar în ultimele săptămâni, spun contemporanii săi, nu mai cuteza să se arate în public şi nici soldaţilor săi pentru a nu observa starea de decădere în care ajunsese. Yakub Paşa îşi cunoştea bine bolnavul şi care, după cât se pare, era un medic cu notorietate pentru acea vreme, iar otrava nu era neapărat necesară pentru ca sultanul să dispară. Despre Mahomed circulau zvonuri în epocă, pe la curţile marilor monarhi europeni, că suferea de gută, ceea ce nu miră pe nimeni, fiind cunoscute excesele sale alimentare şi alcoolice. Alţii susţin că această moarte a fost provocată de o boală necunoscută medicinii secolului al XV-lea. Simptomele bolii sultanului erau asemănătoare, spun specialiştii, cu cele ale unei ciroze, complicată secundat de un cancer al ficatului, cum se întâmplă extrem de frecvent (după părerea profesorilor Jean – Paul Clot şi Philippe Clot).

Cea mai mare dorinţă a sultanului, după ce cucerise toate regiunile dominate de Imperiul Bizantin, era să inaugureze o nouă etapă a proiectelor sale de cucerire, de această dată în Italia şi în Orientul Apropiat. Scopul lui Mahomed nu era de a realize o sinteză culturilor otomană şi apuseană, ci de a se inspira din cea apuseană, preluând tot ce era mai bun spre folosul culturii imperiului pe care visa să-l întemeieze.

Vestea despre moartea sultanului a fost primită cu bucurie peste tot în Europa. Dispăruse cel mai mare duşman al creştinătăţii, cel care distrusese Noua Romă şi care se pregătea să o nimicească şi pe cea a pontifilor catolici. La Roma, la aflarea veştii de către papa Sixtus al IV-lea, clopotele au început să răsune peste tot, au fost trase salve de tun şi s-au aprins focuri în cinstea acestui eveniment. 

Chiar şi în Imperiul Otoman, moartea marelui sultan nu stârni prea multe regrete. Sumele uriaşe înghiţite de puternica sa armată şi de flotă determinaseră creşterea poverilor fiscale, devenită de nesuportat pentru o populaţie care considera cuceririle şi strălucirea care se revărsa asupra sultanului, cauza principala a înrăutăţirii condiţiilor ei de viaţă.

Mahomei îi nemulţumise aproape pe toţi. Se spunea că, dacă vrei să fii bine văzut la Palat, trebuie să fii grec, armean sau evreu, nicidecum musulman. Cu timpul, gloria a învins. Curând, lumea îşi aduce aminte doar de cuceririle lui Mahomed şi de ceea ce a însemnat Constantinopolul. Terenul pentru apoteoza lui Soliman Magnificul era pregătit. 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.