Frecvenţa 1420 MHz sau unda extraterestră

Transmiterea mesajelor destinate altor civilizaţii cosmice ridică numeroase probleme. În primul rând, pe ce lungime de undă să se efectueze transmisia ? Radioastronomii au ales unda de 12 cm (1420 MHz) deoarece este unda emisă de hidrogen, cel mai simplu şi mai răspândit element din Univers – de unde presupunerea că ar avea mai mari şanse să medieze contactul între civilizaţii.

Ce-i drept, în ceea ce priveşte reputaţia, cei de la Green Bank şi de la Arecibo n-au avut succes cu această undă: câteva stele “ascultate” în cadrul proiectului Ozma (au fost studiate mai cu seamă Epsilon Eridani şi Tau Ceti, situate la 11, respectiv 12 ani-lumină de Terra) nu s-au manifestat. De unde nu trebuie neapărat să deducem că Epsilon Eridan (şi altele) sunt “mute”, ci numai că ascultătorii de pe Terra probabil că nu s-au aflat la timpul potrivit pe frecvenţa cea bună.  

Primele încercări de captare a radiocomunicaţiilor din Cosmos se plasează în 1960, an care coincide cu aplicarea Proiectului Ozma, elaborat de Naţional Radio Astronomy Observatory (N.R.A.O.) din Green Bank (S.U.A., statul Virginia de Vest). Oamenii de ştiinţă au ţinut sub observaţie mai mult de 650 stele apropiate, sperând ca, pe lângă semnalele radio obişnuite, să capteze şi undele emise după un anumit cod (A. Blakeslee). Aceste semne codificate ar putea fi o formulă matematică, greutatea atomică a unui element ca uraniul sau orice altceva care să poată fi identificat ca fiind un semnal artificial întocmit anume în acest scop. Dar nu s-au putut capta niciun fel de semnale de acest fel.

În ciuda acestor prime eşecuri, cercetătorii n-au dezarmat, cu atât mai mult cu cât căutarea unor “inteligenţe” extraterestre oferea prilejul unei rodnice colaborări pe tărâm internaţional. În legătură cu dificultăţile de a contacta civilizaţii în Cosmos, profesorul Frank Drake arăta: „Căutăm câteva ace într-un car cu fân de proporţii uluitoare”.

În ceea ce priveşte efectuarea unei vizite pe o planetă locuită, este deocamdată o chestiune de viitor foarte depărtat. Abia am reuşit să depăşim viteza de 11,2 km pe secundă (viteza parabolică, sau a doua viteză cosmică) la care un corp poate învinge forţa gravitaţională şi părăsi Pământul (pentru o distanţă de 40 ani-lumină, am avea nevoie la nivelul tehnologic actual, de câteva zeci de milenii). De aceea oamenii de ştiinţă au eliminat deocamdată astronavele cu echipaj din preocupările lor şi se concentrează pe cercetarea spaţiului cosmic prin unde electromagnetice, lumină, radio, infraroşii, raze X şi unde viteza de 300.000 km pe secundă este mult mai accesibilă.

      LD