Drama primilor oameni care au traversat Pacificul

După descoperirea strâmtorii, Magellan a fost averizat de Estevao Gomez, pilotul de pe San Antonio, un portughez despre care se spunea că ar fi fost chiar înrudit cu marele navigator, să se întoarcă în Spania şi să renunţe la continuarea expediţiei. Dacă ei se aventurează pe apele acestea, riscă să apuce pe o cale greşită, şi dacă nu găsesc îndată un port, flota e osândită să piară în chipul cel mai josnic. Lipsa rezervelor de alimente şi imensitatea oceanului au fost două elemente pe care Magellan nu a dorit să le analizeze.  

Antonio Pigafetta scrie despre Estevao Gomez: “raţiunea vorbea printr-însul”.

Punctul de vedere al lui Gomez era logic şi obiectiv; propunerea lui de a se întoarce atunci cu un rezultat onorabil, pentru a porni mai târziu cu o a doua expediţie spre ţelul propus, era cât se poate de justă; el ar fi salvat astfel viaţa lui Magellan şi a echipajului (aproape 200 de oameni). Dar lui Magellan nu-i păsa de viaţa trecătoare; numai fapta nemuritoare conta. Cine cugetă eroic, trebuie să pornească vrând-nevrând la acţiune, împotriva avertismentelor date de raţiune. Fără şovăire, Magellan îşi impune voinţa şi le spune marinarilor câteva cuvinte care se vor dovedi profetice: “vor trebui, probabil, să îndure foamea şi toate lipsurile imaginabile; chiar dacă vor fi nevoiţi să înghită şi pielea cu care sunt căptuşite vergile pânzelor, el socoate că e de datoria sa de-a naviga mai departe”.

Căpitanii au ascultat ordinul dat de Magellan fără să sufle o vorbă şi curând cele două corăbii, cărora li s-a dat însărcinarea de a explora canalul sudic, San Antonio sub comanda lui Mesquita şi Concepţion sub a lui Serrao, au dispărut în golful întortocheat, cu nenumărate ieşituri şi ascunzişuri. Chiar dacă nava San Antonio îl va trăda pe Magellan (era corabia care avea la bord cele mai bune provizii de alimente), călătoria va continua. La 28 noiembrie 1520, ancorele sunt ridicate şi salve de tun, cele trei singuratice corăbii salută marea cea necunoscută, aşa cum se salută cavalereşte un mare adversar provocat la duel, înainte de a începe lupta pe viaţă şi pe moarte.

Istoria acestei prime traverări a oceanului care nu are încă un nume “o mare atât de imensă, încât spiritual omenesc abia poate concepe aşa ceva”, precum citim în relatarea lui Maximilian Transsylvanus – este una din nepieritoarele fapte eroice ale omenirii.

Expediţia lui Columb, într-o vreme când lumea părea nemărginită pentru că era mai puţin cunoscută, a fost slăvită de contemporanii săi şi de toate epocile următoare ca un incomparabil act de curaj; şi totuşi, fapta aceasta nu poate fi comparată, în ce priveşte sacrificiile impuse, cu victoria pe care Magellan şi-a cucerit-o contra elementelor şi în condiţii atât de dificile. Columb a pornit cu trei cărăbii echipate cât se poate de bine, înzestrate cu toate cele trebuitoare; cu o săptămână înainte de a debarca, ierburi ce plateau pe mare, lemne de esenţe necunoscute şi păsări de uscat i-au întărit convingerea că se apropie de un continent.
Echipajul său era odihnit şi sănătos, corăbiile sale erau aprovizionate din belşug, încât în cazul cel mai rău se putea întoarce acasă fără nicio ispravă. Necunoscutul se întindea numai înaintea sa; îndărătul său avea patria, ca o ultimă cale şi soluţie.

Magellan însă porneşte în gol, spre necunoscutul cel mai desăvârşit. Şi el nu porneşte dintr-o Europă cunoscută, cu porturile şi căminul ei familiar, ci dintr-o ţară cu totul străină şi inospitalieră: Patagonia.
Toţi marinarii săi sunt sleiţi de luni şi luni de trudă. Foamea şi lipsurile i-au urmărit până aici, foamea şi lipsurile îi însoţesc şi acum, iar înaintarea lor îi aşteaptă tot foamea şi lipsurile. Îmbrăcămintea lor este uzată, fiecare pânză este sfâşiată, fiecare funie este roasă. De saptămâni întregi n-au văzut vreun chip de om prin meleagurile acelea, n-au întâlnit vreo femeie şi nici vin n-au mai găsit, nici carne proaspătă şi nici pâine. În sinea lor marinarii îi invidiază pe camarazii mai îndrăzneţi (cei de pe San Antonio), care au dezertat la timp şi au pornit înapoi spre casă. Şi astfel, cele trei corăbii plutesc douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci de zile, şi tot nu se iveşte ceva în zare, o insulă un semn care să le dea măcar speranţa că se apropie de uscat. Timp de mii şi mii de ore pierdute, flota lui Magellan înaintează cu desăvârşire în gol.

Magellan crede că a trecut de mult de Cipangu, de Japonia, fără să fi zărit măcar coastele ei şi n-a străbătut în realitate decât o treime din oceanul acela necunoscut, pe care îl botează il Pacifico, Pacificul, atât de liniştit, fără vânturi, fără valuri răscolite. Dar cât de groaznică este această linişte, cât de chinuitoare este monotonia acestui calm ucigător.
Mereu aceeaşi mare albastră şi lucitoare ca o oglindă, mereu acelaşi cer închis, senin, fără niciun nor, mereu acelaşi aer apăsător,în care nu răsuna niciun zgomot, nici un ecou; mereu acelaşi orizont rotund, ce stăruie la aceeaşi depărtare, ca un disc metalic între acelaşi cer şi aceleaşi ape – tăietură circulară din zare în zare, ce pătrunde cu încetul, tot mai adânc şi în inima navigatorilor.
Mereu aceleaşi lucruri în micul spaţiu omenesc: aceleaşi pânze, acelaşi catarg, aceeaşi punte, aceeaşi ancoră… Şi mereu, dimineţa, miezul zilei, seara şi noaptea, aceleaşi chipuri încremenite într-o surdă deznădejde. Ochii se afundă în orbite, tot mai ştearsă este strălucirea lor, tot mai supţi sunt obrajii, şi pasul este tot mai slab, mai greu… Ca nişte stafii, scofâlciţi, livizi, umblă încolo şi încoace mateloţii, atât de zdraveni şi de curajoşi cu puţine luni înainte, când alergau în sus şi în jos, căţărându-se pe scări, strângând pânzele în furtună. Ei se clatină acum ca nişte bolnavi sau zac sleiţi pe rogojini. Fiecare din cele trei corăbii, pornite în una din cele mai îndrăzneţe aventuri ale omenirii, nu mai adăposteşte decât nişte fiinţe care abia de mai seamănă a marinari – fiecare punte este un spital plutitor, un lagăr rătăcitor de bolnavi şi de infirmi.

Ceea ce ofiţerul – intendent împarte zilnic echipajului din returile de provizii, nu se mai poate numi hrană, ci mai degrabă gunoi. De mult s-a terminat vinul care le mai răcorea buzele şi sufletul. Dar apa de băut, fiartă de razele soarelui necruţător, a devenit atât de sălcie în butoaiele şi burdufurile murdare, răspândind o duhoare atât de pestilenţială, încât nenorociţii trebuie să-şi strângă nările cu degetele în timp ce sorb dintr-o dată înghiţitura zilnică, riguros măsurată, care le umezeşte puţin gâtlejul ars de soare. 

Pâinea lor e doar o pulbere murdară, cenuşie, în care mişună viermii spurcaţi şi excrementele şobolanilor care, răzbiţi şi ei de foame, s-au năpustit asupra acestor ultime şi mizerabile rămăşiţe de hrană. Cu atât mai jinduite au devenit la rândul lor aceste respingătoare vietăţi; căci dacă vreun marinar prindea un astfel de specimen, prin tot felul de tehnici, începeau imediat negocierile pentru cumpărarea unei bucăţele din carnea acestor animale chiţcăitoare.
Mizeria devine atât de crâncenă, încât se împlineşte profeţia lui Magellan: că vor devora până şi pielea de bou cu care sunt învelite vergile pânzelor.
Pigafetta descrie felul cum, în deznădejdea lor, flămânzii au încercat să facă comestibil până şi lucrul acesta cu desăvârşire de nemistuit. Expuse ani întregi la ploaie, la soare şi la vânt, aceste bucăţi de piele erau tari ca piatra. Pentru a le putea consuma, le ţineau timp de cinci zile în apa mării. Abia după aceea le “puneau puţin pe jeratic şi pe urmă le înghiţeam”.

Din lipsă de hrană proaspătă, marinarii se îmbolnăvesc de scorbut. Gingiile încep să li se umfle şi apoi supurează, dinţii li se clatină şi cad, li se formează ulcere în gură şi în cele din urmă cerul gurii li se umflă atât de rău, încât nu mai sunt în stare să înghită nimic şi mor de foame în chinuri îngrozitoare. 

Timp de trei luni şi douăzeci de zile, caravana singuratică a acestor trei corăbii rătăceşte prin nesfârşita pustietate a apelor, îndurând toate chinurile posibile. Oamenii aceia n-au fost cruţaţi nici de cea mai îngrozitoare tortură: de tortura speranţei dezamăgite. Au întâlnit în drumul lor las Islas Desaventuradas (Insulele Nenorocului) – nu au găsit aici decât stânci cu desăvârşire goale, nelocuiote şi de nelocuit, deşerturi fără oameni şi animale, fără izvoare şi fructe.
În ultimul ceas ce-l mai putea îngădui destinul, la 6 martie 1521, de pe gabia catargului răsună puternic un strigăt de izbăvire: “pământ !”   “Pământ !”. Flota lui Magellan a fost imediat înconjurată de o mulţime de kanu uşoare şi sprintene, bărci mici , colorate, cu pânzele din foi de palmier cusute una de alta. Magellan ştie că destinul s-a îndurat din nou. Oare îl cunoştea ?

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.