Commodus – un gladiator pe tronul Romei

Avea doar şapte ani cand Marc Aureliu se afla în culmea gloriei sale. Istoricii l-au remarcat încă pe când avea această vârstă fragedă şi asta deoarece îi băgase în sperieţi pe toţi învăţătorii săi cu îndărătnicia la carte şi cu pasiunea sa nepotolită pentru Circ şi lupta cu fiarele. Deşi era recunoscut de împăratului Marc Aureliu, gurile rele vorbeau că se trăgea din sămânţa unui gladiator.

Cum se spune, sângele! Totuşi, Marc îl iubea la disperare. Urmele lăsate de ciumă şi de foamete făcuseră din Roma un oraş trist şi descurajat. Îmbătrânit deja, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani, în vârtejul atâtor amărăciuni, gentilomul Marc, măcinat de insomnii şi de ulcer la stomac, nu apuca să dreagă o stricăciune că se şi ivea alta. Acum apăruseră triburile germanice care se revărsau spre Ungaria şi ţara noastră. Când Marc Aureliu a pornit personal în fruntea legiunilor, mulţi au zambit: acest bărbat fragil şi istovit, obligat la un regim vegetarian, nu inspira încredere ca om care să-i antreneze după sine pe alţii. Şi, totuşi, rareori legiunile luptaseră cu atâta ardoare cum au făcut-o sub comanda sa directă. Acest om al păcii a dus un război de şase ani, învingându-i, unul după altul, pe cei mai agresivi duşmani ai săi: quazii, longobarzii, marcomanii şi sarmaţii. Iar atunci când, după o zi de luptă, rămânea singur cu sine în cortul său de simplu soldat, deschidea caietul de Meditaţii şi scria: “Un păianjen, în ziua cand a prins o muscă, îşi închipuie că a făcut cine ştie ce ispravă. Tot aşa crede şi cine a capturat un sarmat. Nici unul şi nici celălalt nu-şi dau seama că nu sunt decât doi mici tâlhari”. Şi, cu toate acestea, a doua zi relua lupta contra sarmaţilor.

Commodus a fost asociat de Marc Aureliu la tronul imperial, care devenise deja celebru pentru isprăvile lui de gladiator, pentru cruzimea şi pentru vocabularul lui de mahala. 

Poate tocmai pentru a-l distrage pe acest copil de la preocupările lui nesănătoase, a reînceput imediat lupta contra germanilor, luându-l pe băiat cu el. Când era în pragul victoriei definitive, la Viena, a căzut la pat. Timp de cinci zile a refuzat să mănânce şi să bea. În ziua a şasea s-a ridicat, l-a prezentat trupei adunate în careu pe Commodul ca noul împărat, i-a recomandat acestuia să împingă frontierele Romei până la Elba, s-a întins în pat şi şi-a acoperit faţa cu cearşaful, aşteptând să vină moartea. Exact în clipa când conştiinţa Romei se stingea, ea descoperea în acest împărat lumina sa cea mai orbitoare.

Prezentandu-l soldaţilor drept successorul său, Marc Aureliu îl numise pe Commodus “soarele care răsare”. Şi probabil că, în ochii săi de tată (dacă era), îl vedea astfel. Dar şi soldaţii l-au plăcut pe acest tanăr iute de mană, fără scrupule, mare mâncău şi vorbind porcos. Îl socoteau mai milităros decât tatăl său.

Aşa că mare le-a fost surpriza şi neplăcerea atunci când tânărul, în loc să-l lichideze pe inamic prins deja într-o pungă, i-a oferit cea mai fără de minte şi mai grăbită pace. Era a doua oară cand o minune intervenea spre salvarea acestor germani turbulenţi; o minune pentru care Roma avea să plătească mai târziu.

Commodus nu era un laş, dar singurul război care îi plăcea era acela împotriva gladiatorilor, în Circ.

Dimineaţa, când se trezea, nu mânca nimic până nu-şi măcelărea tigrul cotidian. Şi, cum tigri în Germania nu se prea găseau, era grăbit să se întoarcă la Roma, unde guvernatorii aveau sarcina să-i trimită din Orient haite întregi. Commodus a fost o catastrofă publică, jucător şi băutor, cu un harem, se spune, de sute de fete şi de tineri pentru propriile sale plăceri. Se pare că a avut totuşi o singură afecţiune faţă de o oarecare Marcia care, fiind creştină, este de neînţeles cum de a putut să împace credinţa sa austeră cu acest ibovnic desfrânat; dar le-a fost totuşi de folos coreligionarilor săi, pentru că i-a salvat de la o probabilă persecuţie.

În timpul său au fost reluate obiceiurile turnătorilor care denunţau împăratului orice. Fără să-l intereseze dovezile, a ucis-o pe mătuşa sa, Lucilla, sora tatălui. Iar acesta a fost începutul altui val de teroare, încredinţat lui Cleandru, şeful pretorienilor. Pentru prima oară după Domiţian, Roma a început să tremure la abuzurile acestor trupe. Cleandru a fost ucis şi înlocuit cu Letus, un om extrem de inteligent. Decât să fie şi el sacrificat de Commodus, a decis să-l ucidă el mai întâi. Şi a ales să facă asta în complicitate cu Marta, al cărei creştinism şi de data aceasta, nu-l înţelegem. Ea i-a dat lui Commodus un pahar cu o băutură în care turnase otravă. L-au terminat ştrangulându-l în baie, fiindcă tanărul, de treizeci de ani, se lăsa greu ucis.  

Era ziua de 31 decembrie a anului 192 d.Hr. Începea anarhia cea mare.

        LD