Titus – împăratul care a construit Colosseum-ul

Sunt personaje şi lucrări în istorie sau literatură, din diferite cauze, mult mai cunoscute decât autorii lor. Aduc în discuţie doar două exemple: personajul Sherlock Holmes, mult mai celebru decât Sir Arthur Conan Doyle, creatorul său şi Colosseum-ul sau Amfiteatrul Flavian, probabil cea mai impresionantă clădire a Imperiului Roman. Dar să revenim la Titus şi la prezenţa sa scurtă pe tronul Romei. 

Acest fecior delicat şi de treabă, pe care Vespasian îl iubea cu duioşie, era cea mai mare preocupare a bătrânului şi scepticului suveran care nu avea pretenţia să schimbe lumea şi să desfinţeze viciile, ci numai să le menţină fixate pe locul unde se găseau. Ca să-l înveţe meseria de om, l-a trimis să facă ordine în Palestina, unde izbucnise ultima şi cea mai teribilă revoltă. Evreii au apărat Ierusalimul cu un curaj fără precedent. După un istoric evreu, ar fi pierit acolo două milioane de oameni; după Tacit, doar şase sute de mii. Ca să poată veni de hac rezistenţei, Titus a dat întregul oraş pradă flăcărilor, care au distrus şi Templul. Dintre supravieţuitori, unii s-au sinucis, alţii au fost vânduţi ca sclavi, iar alţii au fugit. Împrăştierea lor în lume, începută deja cu şase veacuri mai înainte, a devenit adevărata diasporă. Vespasian, foarte mândru, i-a acordat lui Titus un triumf, puţin cam disproporţionat faţă de valoarea militară a isprăvii şi, în cinstea lui, a construit faimosul arc ce-i poartă numele. Dar, spre uimirea sa cea mare, şi-a văzut fiul că trecea pe sub el ţinând alături, drept pradă de război, o graţioasă prinţesă evreică, pe nume Berenice. Nu avea nimic împotrivă ca fiul său să şi-o păstreze ca iubită; dar necazul era că Titus voia s-o ia de soţie, susţinând că o compromisese. Vespasian nu înţelegea cum poate Titus să confunde amorul, capriciu nestatornic, cu familia, instituţie serioasă şi permanentă. Chiar şi Vespasian, de când rămăsese văduv, îşi luase o concubină, dar nu se căsătorise cu ea.

În ziua cand Titus a inaugurat Colosseumul, Roma a rămas cu ochii holbaţi de atâta minunăţie. Arena putea fi lăsată în jos şi inundată ca un lac, sau ridicată la suprafaţă, înfăţişând decorul unui deşert sau o porţiune de junglă. Demnitarilor le era rezervat un balcon de marmură în centrul căreia se înălţa suggestum, loja imperială, cu toate anexele, unde împăratul şi împărăteasa ocupau loc pe tronuri de fildeş. Oricine se putea apropia de suveran ca să-i ceară o pensie, o mutare sau chiar iertare pentru un condamnat. Pe la toate colţurile, fântani cu apă parfumată îşi aruncau în aer jeturile, iar în foaiere stăteau pregătite mese cu gustări, servite între o întrecere şi alta. Totul era fără bani, gratis: intrare, loc, pernă, fripturi şi vin.

Titus a fost un împărat norocos, pentru că n-a avut timp să comită erori, cum sigur i s-ar fi întâmplat şi asta, nu din cauza defectelor, ci a calităţilor sale: onestitate, curăţenie sufletească şi generozitate. N-a semnat niciodată o condamnare la moarte. Când a fost informat de existenţa unui complot împotriva sa, le-a trimis conjuraţilor un mesaj de mustrare şi unul de liniştire mamelor.
În cei doi ani de domnie, Roma a căzut pradă unui groaznic incendiu, oraşul Pompei a fost acoperit de cenuşa Vezuviului, iar Italia a fost devastată de o teribilă epidemie. Ca să repare pagubele, Titus a golit visteria. Umblând să-i ajute pe bolnavi, s-a îmbolnăvit. A încetat din viaţă brusc, spre surprinderea tuturor, la doar patruzeci şi doi de ani, regretat şi plâns de un întreg Imperiu, afară de un singur om, fratele său Domiţian, care i-a urmat la tron.

                        LD

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.