Secretul cuceririi Mexicului de către Cortez

La sfârşitul primul mileniu, în ultimele sale secole, savanţii priveau pojarul ca pe o boală extrem de periculoasă. Este posibil ca termenul de "variolă" să fie de fapt folosit pentru a desemna o gamă mai largă de maladii contagioase, printre care şi pojarul, caracterizate prin erupţii cutanate. Variola exista atunci în trei forme: Variola major, adică forma cea mai gravă de boala, Variola minor, o forma mai uşoară, numită alastrim şi Variola vaccinae, boală întâlnită şi la vaci, ca boala bovină. Cazuistica şi mărturiile contemporane demostrează că alastrismul a fost cea mai răspândită în Europa pâna în veacul al XVII-lea.

Adevărata şi cea mai virulentă formă de variolă a jucat un rol important în cucerirea Mexicului de către spanioli şi pare cert că existenţa acestei boli pe continentul european poate fi considerată responsabilă pentru uşurinţa cu care o mână de oameni indisciplinaţi şi certăreţi au cucerit un uriaş imperiu.

Pe 18 noiembrie 1518, Hernando Cortez (născut în Medellin, în provincia Extremadura, în Regatul Castiliei din Spania în 1485) debarca in Mexic, venind din Cuba deja cucerită şi distrusă, cu un corp expediţionar de 800 de oameni, amerindieni cubanezi şi soldaţi spanioli. Pe coasta Yucatanului, el a primit mesaje prieteneşti şi daruri, din partea împăratului aztec Montezuma. Continuandu-şi drumul spre interiorul ţării, Cortez a întemeiat orasul Vera Cruz şi spre a se asigura de loialitatea ezitanţilor soldaţi, a ordonat arderea corăbiilor, în aşa fel încât să nu existe nici dorinţa, nici posibilitate de întoarcere în Cuba. Marşul a continuat, spre Tlascala, unde spaniolii au susţinut prima lor luptă adevarată. Corez l-a obligat pe cacique (şeful tribului), să-i pună la dispoziţie o mie de tlascalani, deveniti acum "aliaţi". Ținta finală a călătoriei, capitala aztecă Tenochititlan (Ciudad de Mexico) avea să se ivească la puţină vreme, în faţa ochilor unimiţi ai spaniolilor (conchistadorilor).

Oraşul, ce numara la vremea acea aproximativ 400.000 de locuitori, avea o excelentă poziţie strategică: se găsea izolat pe o insulă, în mijlocul unui lac artificial şi la el se putea ajunge doar pe trei căi de acces, strâmte şi intortocheate. Iniţial, Cortez a menţinut formal relaţii cordiale cu Montezuma, după care acestea s-au stricat, din cauza unui asalt aztec asupra aşezării Vera Cruz. Montezuna este luat prizonier de Cortez şi i-a cerut o răscumpărare imensă, în aur, precum şi recunoaşterea suveranităţii Spaniei asupra imperiului său. 

Şase luni mai târziu, în mai 1520, Cortez afla că o altă forţă expeditionară spaniolă, condusă de Panfilo de Navarez, se îndreaptă spre Tenochtitlan, cu intenţia de a-l elibera pe Montezuma şi a-l repune în drepturile lui de suveran. Cortez l-a lasat pe omul său de încredere, Pedro de Alvarado, în capitală şi cu o companie de soldaţi a plecat in intampinarea lui Navarez. Surprins de un atac nocturn (regizat cu maestrie de Cortez), trupele lui Navarez au fost măcelarite şi astfel Cortez putea să-şi continue misiunea. Germenii variolei au fost aduşi în Mexic de  Panfilo de Navarez şi corpul său de soldaţi. Boala s-a transmis cu repeziciune în randurile populaţiei amerindiene, care a numit-o "marea lepră". Este la fel de probabil ca boala să fi fost transmisă aztecilor şi prin intermediul tlascanilor, în timpul primei încercări de cucerire a capitalei  Tenochtitlan, la inceputul verii anului 1521. În august, când Cortez pătrundea în oraş, el descoperă uimit că peste jumatate din locuitori muriseră deja, din pricina bolii. În decursul următoarelor şase luni, practic niciun sătuc aztec nu scapă de furia necruţătoarei maladii. 

Un al doilea puseu epidemic, adus tot prin intermediul corăbiilor spaniole, avea să facă ravagii în 1531, iar alte trei, survenite în 1545, 1546 şi 1576 au redus numărul indigenilor din Noua Spanie de la 10 (dupa unele surse chiar 25) de milioane inainte de cucerire pana la mai putin de două milioane, la începutul secolului al XVII-lea. Cifra pare neverosimilă, dar, compârand situaţia din Mexic cu cea din Peru, unde de asemenea spaniolii au adus cu ei plaga, vedem că lucrurile au putut sta şi mai rău: populaţia infloritorului imperiu Inca s-a redus, în doar câteva decenii, de la şapte milioane la mai putin de o jumatate de milion. Responsabila principală de acest masacru este fără indoială variola, dar şi alte boli, precum pojarul sau oreionul au cauzat multe pierderi de vieti. Nu există nicio dovada ca aceste maladii existau în Lumea Noua înainte de venirea conchistadorilor. Mortalitatea a avut şi un alt efect, în plan psihologic, încât amerindienii, în general popoare curajoase şi fără teamă de moarte, aveau să ajungă la concluzia că orice impotrivire în faţa cuceritorilor era zadarnică. Ei i-au privit pe acestia ca pe nişte zei răzbunători, capabili să împraştie moartea printr-o simplă atingere sau printr-o singură suflare. Cu alte cuvinte, motivul pentru care aztecii le-au atribuit conchistadorilor o origine divină nu constă doar în faptul că erau îmbrăcaţi  în armuri strălucitoare, care-i făceau să pară făcuţi din lumină sau că stapâneau "puterea tunetului", fiind capabili să ucidă oamenii de la distanţă. Cauza esentială pentru care spaniolii au fost trataţi ca niste fiinte supranaturale este aceea că ei păreau imuni la teribila boală care răpunea cu zecile de mii amerindienii. În ochii superstiţioşilor azteci, era dovada supremă că spaniolii nu erau oameni, ca şi ei, ci fiinţe divine. Variola a jucat în distrugerea imperiului aztec, un rol mult mai important decât armele de foc.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.