Profil de lider: Iuliu Maniu

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei — d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal in pectore greco catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat). Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverși autori din epocă au pus aceste acțiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale. 

Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926 - 1933 și 1937 - 1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933. Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat. Urmărea cu o perseverenţă rar întîlnită să obţină adeziunea la un punct de vedere pe care şi-l stabilea dinainte. 

Purta negocieri zeci de ore („pertractări” cum zicea el), dădea cuvîntul tuturor să-şi exprime opiniile, dar nu reţinea decât ideile care convergeau spre soluţia gândită de el, pe care evita să o exprime. Atunci cînd se ajungea la concluzia pe care o dorea, „domnul prezident” declara că aceasta fiind „voinţa democratic exprimată”, el şi-o însuşeşte. Nota dominantă a activităţii lui Iuliu Maniu a fost lupta din opoziţie; nici un om politic nu l-a egalat pe acest teren. Era un adevărat maestru, dispunând de calităţi native, dar şi de o artă, bine studiată şi însuşită. Avea plăcerea luptei de durată, pentru istovirea adeversarului, după care-i aplica lovitura decisivă. Pentru Iuliu Maniu, lupta politică era o formă de activitate umană, un exerciţiu al democraţiei, obiectivul fiind înfrângerea adversarului, iar nu lichidarea lui. De aceea, nu a ezitat să-i apere în procese politice pe adeversarii de idei, aşa cum a procedat în 1938 cu Corneliu Zelea Codreanu, în 1942 cu grupul de comunişti din Constanţa în frunte cu Victor Duşa, în 1946 cu mareşalul Ion Antonescu.   Sursa: Wikipedia