Prăbuşirea lui Nero

Agrippina, mama lui Nero, a fost o femeie nefastă. Dar ultimele episoade ale vieţii sale sunt acelea ale unei adevărate matroane din Roma antică. Ea n-a ezitat să i se opună fiului, atunci când acesta i-a cerut acordul să divorţeze de Octavia. Istoricul Tacit spune că a ajuns până acolo încât i s-a şi oferit. 

Poppea a reuşit să-l convingă pe Nero că mama sa încercă să-i răpească tronul; acesta este momentul, spun istoricii, prăbuşirii psihice a împăratului. Nero, neavând curajul s-o ucidă, a încercat totuşi s-o otrăvească, iar altădată s-o arunce într-un râu. Agrippina se aştepta la orice din partea sa. Poate că fusese informată de vreun servitor credincios, rămas la palat, de ceea ce i se pregătea şi a încercat să se salveze; prima oară, cu un medicament care a anihilat otrava; a doua oară, înotând. Oamenii lui Nero au trebuit să facă şi ei acelaşi lucru, ca s-o urmărească pe malul celălalt. Şi ne întrebăm ce a simţit şi a gândit această femeie, văzându-se urmărită de ucigaşii trimişi de un fiu pentru care îşi sacrificase întreaga viaţă. Le-a spus simplu: “Loviţi aici”, şi şi-a arătat pântecul din care Nero se născuse. Acesta, când i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decât atat: “Ia uite, nu mi-am dat seama că am avut o mamă aşa de frumoasă”. Şi poate că singurul lucru pe care l-a regretat a fost că n-a avut-o atunci când ea i s-a oferit. Ca şi în cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decât nebunia, pentru a explica asemenea reacţii. Probabil că în sângele dinastiei Iulia – Claudia zăcea o boală ereditară care le afecta creierul. Istoria ne încredinţează că Seneca n-a luat parte la această oribilă crimă. Dar putem crede că a acceptat-o, din moment ce a rămas alături de împărat. Spera oare să-i oprească alunecarea pe panta decăderii morale ? Dacă a nutrit astfel de speranţe, a fost curând dezamăgit. Nero i-a respins toate sfaturile atunci când a încercat să-l facă să-şi dea seama că nu era un lucru potrivit pentru un împărat să facă pe jocheul în Circ, sau pe tenorul la teatru. Ba mai mult, ca să arate cât de puţin ţinea acum la sfaturile învăţătorului său, le-a poruncit senatorilor să concureze împreună cu el la întreceri de gimnastică şi la competiţii musicale, spunând că astea constituiau tradiţia greacă, şi că tradiţia greacă era superioară celei romane. Poate că Senatul, luat în mare, nu merita un tratament mai bun; dar printre senatori mai tresărea uneori şi câte o licărire de demnitate. Trasea Petus şi Elvidius Priscus i-au spus împăratului doleanţele Senatului, ai cărui spioni i-au acuzat de complot. Cum visteria înfloritoare sub Claudius, se golise în urma debandadei pe care o provocase, a impus condamnaţilor să-i lase lui averea. Seneca s-a opus acestei măsuri. Nero se prăbuşea. Portretul lui fizic aşa cum ne-a fost lăsat, o demonstrează: la douăzeci şi cinci de ani, cu părul blond împletit în coade, cu ochi inexpresivi şi cu o burtă adipoasă pe două picioare rahitice. Poppea, care îi era acum şi nevastă, făcea din el ce dorea. Nemulţumită numai cu divorţul impus Octaviei, l-a convins s-o condamne şi la domiciliu forţat. Şi, deoarece romanii nu au fost de acord şi îi acopereau statuile cu flori, l-a convins s-o ucidă. Octavia a murit urât, înspăimântată şi implorând milă. Nici de data aceasta Nero nu a avut remuşcări, pentru că între timp se consacrase zeu; iar zeii nu sunt obligaţi la examene de conştiinţă. Acum dorea să-şi construiască un nou palat, de aur, care să fie propriul său templu şi, deoarece îl proiectase de dimensiuni uriaşe, nu găsea, în centrul aglomerat al Romei, un loc potrivit. 

De câtva timp tot bombănea că oraşul fusese rău construit şi că ar fi trebui refăcut în întregime după un plan urbanistic mai bine gândit, când, în luna iulie a anului 64 e.n, a izbucnit faimosul incendiu. Să-l fi provocat chiar el ? Poate că nu. În momentul acela el se afla la Anzio şi a alergat repede la Roma, unde a făcut dovada unei energii de nebănuit în acţiunile întreprinse pentru stăvilirea dezastrului. Dar faptul că, imediat după aceea, glasuri din popor îl acuzau, arată că, chiar dacă n-a făcut-o, lumea îl socotea în stare s-o facă. Însă, ca un adevărat şef de regim totalitar, s-a gandit că, avand în vedere dezastrul, mai înainte de a drege totul, trebuia procedat la găsirea unui vinovat. Şi aşa s-a întâmplat, spune Tacit, că s-a oprit la asupra unei secte religioase, apărută de câtva timp la Roma, şi care îşi luase numele după acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat în Palestina, pe vremea împăratului Tiberius. După un proces sumar, o mascaradă, au fost trimişi în camera de tortură. Unii din ei au fost aruncaţi la fiare, alţii răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi transformaţi în torţe vii. Acum, împăratul putea, în sfârşit, să construiască o capitală, aşa cum îi plăcea. Dar, în timp ce noua Romă se înălţa mai frumoasă decât cea distrusă, murea Poppea, în urma unui avort. Gurile rele şopteau că vinovat era Nero, care îi trăsese un picior în pântece pe când se certau. Oricum însă, pentru el a fost o grea lovitură, deoarece, o dată cu femeia  iubită, îşi pierdea şi moştenitorul mult aşteptat. Rătăcind îndurerat pe străzile Romei, a întâlnit un tinerel, unul Sporus, care semăna ciudat de mult la faţă cu moarta. L-a dus la palat, a pus să-l castreze şi l-a luat de nevastă. Nero a plecat apoi într-un turneu în Grecia, unde, zicea el, oamenii se pricep în arte mai bine decât la Roma. A participar ca jocheu, la cursele din Olimpia, a căzut, a ajuns ultimul, dar grecii tot l-au proclamat învingător; iar Nero i-a răsplătit absolvindu-i de tributul datorat Romei. Grecii au înţeles repede cum stă treaba, l-au scos caştigător şi la alte întreceri, au organizat la teatru o clacă zgomotoasă acolo unde cânta împăratul (era absolute interzis să părăseşti spectacolul; au fost chiar femei care au născut acolo), şi au obţinut în schimb cetăţenia romană. Când s-a întors la Roma, Nero şi-a decretat singur un triumf unde, neputând prezenta nicio pradă de la vreun duşman, şi-a expus cupele câştigate ca tenor şi ca jocheu. Între timp, Galba, guvernatorul Spaniei, se aliase cu Vindice şi mărşăluiau spre Roma. Senatul, care de multă vreme aştepta această ocazie, după ce şi-a asigurat neutralitatea binevoitoare a pretorienilor, l-a proclamat împărat pe consulul rebel; Nero şi-a dat imediat seama că este singur. Un ofiţer din Gardă, căruia i-a cerut să-l însoţească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: “E oare atat de greu să mori ?”. Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit apoi să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. Curând a auzit vestea că a fost condamnat la moarte după “obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să şi-l înfigă în piept. Dar, mai întâi de asta, i-a încercat vârful şi şi-a dat seama că doare. Când a auzit răsunând zgomote de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera corotidă. “Ahm ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Soldaţii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrana lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va întoarce. Acestea sunt, în general, idei care încolţesc într-un pământ udat cu regrete şi speranţe. 

Să fi fost oare Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria ?

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.